întotdeauna toamna
stăteam mai mult la bunicul spiridon
când cerul se îngălbenea ca după stalingrad
nu știam de disperarea cui trebuie să mă apăr
cumva să i-o curm așa cum s-ar curba calea lactee
după războaiele în care moș spiridon
se bătuse și cu nemții și cu rușii
de avea el un mers mai repejor
până spre 90 de ani
când rămas aproape singur
nu mă mai avea decât pe mine ca umbră
mă tem că acesta este capătul drumului
vom rămâne suspendați
mai mult ca o răsucire a ființei în jos
decât spre acolo unde ne este locul
proprietarul de iluzii a revendicat
întreg universul cu resentimente
și cimitirul de unde bătrânul se mută
din când în memoria mea vesperală
privindu-te cu ochi atât de blajini
ca-n schițele lui delavrancea
de rămâi mut sute de ani
ca după stalingrad
oamenii mai spun despre el
că era atât de scump la vorbă
că puteai să fierbi oul și să-l rumegi
și să rămâi viu printre rafalele de mitralieră
pe care le-a lăsat moștenire nepoților
după care o auzea pe băbuța anica
întotdeauna mai mare ca el cu un an
dereticând prin camera de curat
mai strânge și tu decorațiile
că n-ai murit