Una din problemele cu care se lovește medicul, medicul endocrinolog în principal este obezitatea și nu atât obezitatea cât cerbicia oamenilor obezi de a considera obezitatea un ghinion, pofta de mâncare un detaliu, ciocolata un porte bonheur, salatele o uzură inutilă a măselelor și efortul fizic o tortură inutilă pentru celulă.
Dacă aș fi primit un bănuț de fiecare dată când mi se relatează faptul că pacientul se îngrașă fără să mănânce, aș fi schimbat de mult portofelul cu o punguță de purtat la brâu. De fapt au trecut destui ani de practică până am înțeles că termenul „fără să mănânc prea mult” se referă strict la obiceiul de a lăsa oasele (supte) neronțăite, eventual de a cere șaorma fără varză. Adesea pur și simplu semnifică ambigua informație că s-a renunțat de câteva zile la pâine, desigur nu la toată și de fapt doar câteodată.
Răspunsul la întrebarea „mâncați dulciuri” este rapid și ușor iritat – „nu prea”, cu accent pe „nu” (din partea pacientului) și pe „prea” (din partea doctorului). Câteva bucățele de ciocolată ce e drept nu contează prea mult în mintea pacientei (probabil că își imaginează că untul și zahărul în prezența pudrei de cacao devin un fel de morcov) și doctorul își dă seama că de fapt chiar nu contează, câtă vreme le stingi cu 1-2 litri de sucuri pe zi.
De fapt atunci când spune că nu mănâncă mult pacientul are într-un fel dreptate, pentru că se raportează fie la cât mănâncă altul, fie la cât ar putea mânca el dacă nu ar fi ghinionist. Este greu să îl faci să arunce o perspectivă obiectivă asupra problemei, deși este bine să îi precizezi că o găină într-o lipie nu este neaparat ce ai numi tu un sandwich.
La întrebarea „sunteți rău de foame” răspunsurile de obicei evocă imaginea unei persoane responsabile, care nici nu ar mânca dacă nu ar exista recurența unui sindrom ciudat caracterizat de disconfort epigastric, senzație de arsură în stomac și slabiciune, toate reversibile după cîteva guri (blide) de mâncare. De fapt despre foame persoanele acestea vorbesc rețiunut, cam cum ar vorbi un violator în serie despre libidou cu procurorul lui favorit, și adesea ai nevoie de fel de fel de momente de inspirație și de întrebări deghizate (de tipul „folosiți muștar” sau „ați scos maioneza din șaorma”) ca să afli cât de robust este libidoul și cât de pervers e violul.
Ocazional îl convingi pe câte unul că mănâncă mult și dacă ești profesor cu părul alb, că mănâncă de sparge. Că porțiile ardelenești nu au zece sarmale și că slănina, chiar cu palincă, nu slăbește omul viu. Dar de cele mai multe ori vei fi în ochii lor un felcer cârcotaș și depășit de amploarea problemei, care încerci să ții doar pentru tine remediile adevărate ale nenorocirii lor. Credibilitatea ta atunci când treci la ideea de exercițiu fizic este deja compromisă chiar dacă îl iei ușor vorbindu-i despre scări în detrimentul liftului, despre plimbare în detrimentul serialului „Inimă sălbatecă” sau despre sport în general în detrimentul DigiTV.
Greu de abordat problema berii și a șprițului, mai ales când obezul are nasul roșu, vinișoare și damf. Acuma este și greu să convingi pe cineva să se uite la Steaua în Champions League treaz (avînd în vedere că ai o datorie de medic să nu faci rău pacientului) dar, în opoziție cu ușurința cu care deliciosul lichid străbate tractul digestiv superior, cercetători renumiți (dar și observatorii oricărei bodegi) au constatat o legătură între consumul de bere și grăsime și chiar o invers proporționalitate între pescajul consumatorului și spațiul neocupat de halbe de pe masa lui.
Problemele medicale legate de obezitate se împart în două categorii largi. Cele care nu există aproape niciodată (respectiv o cauză medicală tratabilă pentru obezitatea lui, ceva cu glanda în speță) și cele care există aproape întotdeauna și care sunt efectul obezității. Acestea, ultimele, nu par importante pentru pacient , care de fapt nu pentru asata se află acolo, deși un medic cu imaginație poate stârni interesul acestuia discutând un pic despre arterită și amputații, diabet și orbire și în general despre tipul de cherestea (brad, stejar, carpen) pe care le-au ales rudele, pentru pacienții care au continuat să se îngrașe fără să țină seama de riscuri, atunci când s-a dorit, pentru ultimul drum, ceva de calitate.
În special ideea că ai putea să te îngrași ca un cimpoi cu capătul înfundat în care suflă pe rând un clan de scoțieni robuști din cauza hipotiroidismului este misconcepția majorității pacienților. Pornind de la cele câteva kilograme de apă pe care le depune un pacient cu deficit tiroidian sever, existența, mai ales pe internet și în formula As a acestei boli enumerate printre cauzele de obezitate este colacul de salvare pe care îl așteaptă huidumele ca să slăbească continuând să mănânce ca un urs în luna dinainte de hibernare.
Încerc să le ating, cu empatie, cunoștințele de istorie vorbindu-le despre nerelevanța acestei afecțiuni în renumitele sanatorii de slăbire pentru clientela evreiască ale lui Hitler sperând să își amintească de pe History chanel cât de supți la față păreau pacienții, indiferent de starea tiroidei lor, dar degeaba. Încerc să îi conving despre dorința mea fierbinte de a le descoperi această boală (dorință comparabilă poate doar cu dorința pescarului de a trage de năvodul plin) în speranța că poate m-or crede când le voi arăta că nu sunt mai bolnavi cu tiroida decât vecinul lor care mânâncă, ca un papagal, numai salată. Mi-ar plăcea să reușesc mai des.
Cel mai adesea pacientul pleacă cu o dietă. Dieta este de fapt o hârtie pe care pacientul o pune undeva (imi place să cred că formatul A4, aspectul lucios și caracterul nonabsorbabil al texturii hârtiei împiedică să fie utilizată, la propriu, în aria digestivă). Totuși unii pacienți mai conștiincioși o citesc și o aplică. Kilogramele încep să dispară ca frunzele unui stejar butucănos bătut de vbântul salatelor și plouat cu apă chioară, dar după un timp se constată că scoarța de grăsime, depusă în straturi concentrice de atâția ani se topește mai încet decât răceala lui tata socru după ce te prinde dezbrăcat cu fiica (ailaltă) lui. Este momentul în care realizezi că felcerul era un cretin, că oricum ți-a dat dieta greșită (fie numai pentru că nu e pomenit nicăieri pe ea momentul în care dieta se oprește) și îți spui că este momentul să revii la normal. La urma urmei ești încă tânăr, ai 32 de măsele și, dacă o să reduci pâinea după ora 19, o să bei o cană de apă înainte de masă și o să faci gargară cu ulei seara la culcare o să slăbești și singură. Cum a reușit și vecina aia grasă care o aveai și care până la urmă a slăbit foarte repede. Chiar în anul morții.