AUTOR: Nicolae TURTUREANU



Blanca

Când venea Bianca la redacție, la Cronica stră/veche, intra așa, ca o lumină, pe toate ușile, pe toate ferestrele. Era ca o Crăciuniță, Bianca, și noi ne lingușeam pe lângă ea, să vedem dacă are ceva ascuns în gentuță, în sacoșică: evident ca nu ne interesa decât un vin sau un coniac Carmel, pe care Bianca le obținea de la Comunitate. Că o și luaseră ăia la ochi: prea bea mult, Bianca!
Uneori Bianca apărea doar pentru câteva minute, fugea de la serviciu, de la Proiectări, în pauza de masă, că tare mult îi plăcea Biancăi la noi, la Cronica. Și nouă la ea, la ea acasă, cu Delu, care-și întindea undițele în cadă și povestea neîntâmplate aventuri pescărești, cu Ioanid (Romanescu, pentru cine nu știe) și cu alții. Noi eram ageamii întru pescuit, dar scriitori în ceea ce privește elixirurile. Multe aș putea povesti despre Bianca, dar o las să mai spună și ea…
- Cum zboară vremea, ai uitat partidele de șah, l-ai uitat pe redactorul Sandu Pascu, care mi-a zis să tai rimele á la Paunescu, l-ai uitat pe mentorul meu, Virgil Cuțitaru, care mă trimitea la bibliotecă, i-ai uitat pe Brumaru, pe Þăranu, pe Valeriu Stancu, toți m-au teleghidat, împreună cu tine, să fug în lumea largă, să-mi caut norocul. Poate l-am găsit. Numai dacă ar fi Pace. Voi nu știți ce e războiul, frica, panica și să nu vezi viitorul.
La început a fost Blanca, un nume care a cochetat cu Brumaru, când acesta venea - de la blocul “Continental” (unde locuiește și-acum), la revistă (cale de 50 de metri) – cu Diligența poștală. Pe mulți i-a dus Brumaru cu acest vehicol, îndeosebi inși care se-ascundeau sub pseudonime (ca să nu se facă de rușine), sau pur și simplu erau inventați de poștaș, dacă se afla, cumva, în lipsă de pasageri. Nesfârșite au fost – pre cât îmi amintesc – dialogurile cu Dan Giosu (și el ascuns după nu mai știu ce pseudonim fistichiu), cu Blanca și cu alții, urcați la cerul poeziei sau acoperiți de colbul uitării… Cei care, în sfârșit, primeau girul lui Brumaru, ajungeau la mine care, săgetător din fire, îi puneam pe lista de așteptare, îi mai înțepam, tot eu îi oblojeam până când – în sfârșit! – pe cei cu adevărat virtuoși, îi lansam la apă… Așa încât, până ce Blanca a devenit Bianca Marcovici aveai timp să te lași de poezie și să te apuci de croitorie sau de oricare meserie bănoasă...
Bianca s-a apucat, mai întâi, de corzile unei viori (a absolvit Liceul de Artă din Iași), ajungând la performanțe ce păreau s-o convingă – nu doar pe ea, ci, mai ales, pe părinți – că asta-i e vocația, dar un accident la mâna purtătoare de arcuș i-a năruit visul de a deveni violonistă, muzica rămânând, pentru ea, violon d’Ingres. A optat, în disperare, pentru Proiectări Construcții, făcând și aici performanță. În poezie a venit (cam) târziu, din exasperarea muncii monotone și stresante, dar și dintr-un fel de contagioasă exuberanță, pe care nu avea cum altfel să le exprime. De aceea profita chiar și de o ferestruică, spre a trece pe la „Cronica”, pe la „Convorbiri...” (unde-i „diseca” poemele Ioanid), pe la „Junimea” – spre a încerca să nu-și piardă tonusul liric. Proiectele, construcțiile poetice, la ea, au venit și vin firesc, în prelungirea celor edilitare, sunt tot niște arhitecturi, dar mai sofisticate, deseori ră/sucite, ca un turn înclinat (din Pisa), sau ca un Turn Babel, în care toți vorbesc și nimeni nu înțelege nimic. Această din urmă proiecție a poeziei Biancăi e de urmărit mai ales după ce poeta (cu întreaga familie) a migrat, cu 22 de ani în urmă, în Israel. De aceea ne și spune că noi nu știm ce e războiul, frica, panica... De atunci, Bianca Marcovici trăiește, emoțional și scriptic, între două lumi: la Haifa și la Iași, în Israel și în România. Literatura ei explorează, deopotrivă, drama dezrădăcinării și a înrădăcinării.
Fizic, Bianca s-a mutat lângă Muntele meu, Carmel – cum se și cheamă una dintre cărți – dar copilăria, adolescența și tinerețea ei au rămas dincoace, în arealul/ irealul ieșean. Această rupere și această mereu reîntoarcere fac substanța unei cărți (apărută la TipoMoldova), al cărei titlu e ca o acoladă, ca un curcubeu peste spațiu și timp: Poeme de pe cele două maluri ale sufletului. Lor li se adaugă acum Arta nudului poetic, „un jurnal de bord, o consemnare a unei istorii personale”, cum observă unul dintre prefațatorii cărții, criticul și poetul Ion Cristofor. Înscrisă „în Partidul Poeților”, având „magia literelor” într-o „țară care te ucide prin căldură, frică / sufocându-te prin lipsa de tandrețe”, poezia Biancăi este diagrama unei stări de urgență, fiind când directă și angajantă(!), când aproape esopică, aluzivă, plină de cuie și cuișoare – reflex târziu, parcă, al discursului liric oracular-subversiv care se practica, până în ’89, în spațiul mioritic. S-ar părea că, acolo, lângă muntele Carmel, nu doar căldura „te ucide”, ci, mai ales, indiferența: „Sântem un fel de oameni / care trecem unul pe lângă altul / ne adunăm mai mult la necazuri, / bucuriile ne sânt stricate de pe margine,/ precum la un meci de fotbal...// Eu am peste 20 de ani de când alunec / din propria-mi viață precum săpunul din mână.”
Într-un moment – pe care mi l-a relatat ea însăși pe net – Bianca Marcovici chiar a alunecat din viață: „E greu să te întorci în timp și să-ți amintești toate detaliile unei întâmplări care a lăsat urme adânci, ca de șenile, în viața mea... Îmi amintesc doar că petrecusem o seară de pomină la Poiana Brașov, după ce fusesem și pe munte, cu funicularul, la cota 1400. Venită din Israel, de la cote diferite și călătorii dificile, după aproape 8 ani de la plecarea din țară, mă bucuram de noile schimbări din România. Consideram zona muntoasă o mică Elveție! Dar se pare că nu mi-e dat mie să-mi port zodia de rac fără surprize neplăcute... A doua zi m-am trezit cu dureri de burtă. Am vărsat continuu, fără oprire. Gust de ouă stricate... Nu-mi aminteam decât că am mâncat o prăjitură... După, am dansat în hotel, pe o muzică puternică, ca de sfârșitul lumii. Tineretul așa ascultă muzică și la noi. Simțeam o durere în stomac dacă nu mă mișcam în ritmul asurzitor al tobelor. Nu am stat decât vreo jumătate de oră cu niște prieteni de la Iași, vecinii mei de bloc, de pe vremuri. Ei erau la un Simposion al medicilor, desfășurat tot în hotelul „Sport”. Cred că era ceva stricat în ceea ce mâncasem... Oricum și aerul din camera de hotel mă dăduse gata. Nu era decât un geam-hublou pe care nu-l puteai deschide până la capăt. Cert e că în cameră erau 28 de grade Celsius și se dădea căldură! Venisem dintr-o țară caldă și primeam multă-multă căldură! Am coborât totuși la micul dejun, aveam întâlnire cu o poetă din nord. Am băut numai ceai! Au apărut și vecinii mei, care m-au invitat până la hotelul lor. Pe terasă, am băut din nou un pahar cu cola... cam nepotrivit la durerile mele. Pe la 12, am încercat să facem o poză în comun, de despărțire. Soțul meu ne-a aranjat pentru poză, de la distanța necesară... Click... am zâmbit și – am căzut pe spate, instantaneu, cu capul de asfalt. Am avut, totuși, noroc de vecinul meu, dr. Pandelli, care mi-a dat primul ajutor...M-am trezit într-o ambulanță, cu gâtul parcă strangulat... Cola se revărsase pe mine, pe haine, ca un acid! Murisem pentru câteva momente..., am fost readusă la viață după ce negrul cu bule portocalii îmi fusese ultimul cer... La spital, la Neurologie, undeva în Brașov, am stat încă o săptămână. Soțul meu s-a ocupat de expedierea mea, ca pe un balot, din România către Israel. Mai apoi, la Haifa, am stat în spital... săptămâni. Cert e că la investigații, la spitalul din Brașov, am răspuns în ebraică, în loc de românește... Conexiunile mele au fost altele... Nu-mi aminteam limba maternă, mai apoi scrisul, mai apoi nu reușeam să stau verticală. M-am întors la serviciu după câteva luni. Am renăscut la 47 de ani!”
Aceasta-i Blanca, Bianca, poetă (și prozatoare) recunoscută, animatoare a vieții literare, cultivatoare tenace a limbii române în Þara Sfântă, înconjurată de numeroși prieteni și admiratori, încununată cu distincții și premii onorante „de pe cele două maluri ale sufletului”... și care scrie, testamentar: Voi avea grijă să-mi traduc/ din vreme/ numele meu și al soțului/ cu litere latine/ acolo/ unde vom dormi/ ca într-o cadă de beton prenupțial.

Nicolae Turtureanu este poet și publicist
ZIARUL DE IAȘI