un strain matura toamna pe strada asta pustie mereu si frunzele aveau mii de suflete
parcă mă durea risipa asta de frumusețe aproape la fel de mult precum golul fără de anotimp dintre coastele mele
cu fiecare gură de aer,
lumi întregi erau înghițite de frica unui singur gând
străinul asasina frunzele și eu nu mă mai puteam apăra

am încremenit acolo
în mijlocul unui spectacol perfect și toate cuvintele inventate vreodată erau pe buzele mele
și o secundă te-am iubit
te-am urât
te-am simțit deodată cum te strecurai în palmele mele, ai pornit prin vene și-artere cu pași mici
și-apoi din ce în ce mai mari
mai erai doar tu și golul ăsta uriaș
și ochii străini care mă iscodeau ca pe o creatură fictivă
dintr-un joc de culori și de vis

se pornea un anotimp nou, fără nume, chiar atunci, lângă mine
și te alungam cu pumnii strânși și-o ambiție de copil
eu am asasinat toată toamna, eu eu.
tu ai fost doar o armă mea.