Nu știu cât va mai dura până ce salariul medicilor în general (al meu în particular) vor crește. Presupun că îmi voi da seama că a sosit momentul după grohăielile porcilor zburând pe cer, dar pare că va fi mult, mult după prima demisie de onoare din politica românească. Uneori cred că nu voi prinde personal toate acestea, mai mult decât au prins vracii getodaci ideea de casă națională de sănătate.
Nu-i bai. Nu am nevoi mari (deși au tendința să fie continui) și nici vreo predispoziție patologică pentru lux, mîncare prea bună sau haine de firmă. Mă mulțumesc să îi văd pe alții că le merge bine și pentru asta voi avea mereu televizorul. Niciodată nu o să am o pușcă cu lunetă, dar posturi diferite să mi-i arate pe beneficiarii societății noastre românești voi avea mereu la dispoziție.
În plus știu din experiență că atunci când o iei pe ceea ce pare a fi o scară în sus a acumulării nu ești mult mai mulțumit și nici mai asigurat decât în perioadele boeme când tragi (metaforic, de cele mai multe ori) de o bancnotă o săptămână.
Așa că într-un fel nu văd de ce i-aș cârâi pe organizatorii sistemului medical românesc doar pentru atâta lucru. Dacă ei sunt mulțumiți, parcă îți vine greu să le spui să se ducă înapoi de unde au venit, în ciuda disproporției actuale între trupul lor îmbuibat și eventualul canal de naștere prin care ar trebui să o ia retrograd.
Dar ce mă enervează mai mult este această permanentă ciupeală la care eu (și prin extensie toți ceilalți colegi ai mei) suntem expuși, an de an. Asigurarea obligatorie malpraxis. Taxa de apartenență la Colegiul Medicilor, obligatorie. Taxe de intrare la congrese, ca să te acreditezi, practic obligatorii. Mai nou plata „serviciului de certificare”, în fapt achiziționarea pe banii mei a unui dispozitiv, numit „token” prin care să poți semna rețetele electronice compensate eliberate pacienților.
Hai să las chestia cu Colegiul Medicilor la o parte, pentru că, până la urmă, o asociere profesională este OK să existe și într-un fel prefer să fie finanțată de noi doctorii decât de boii ăia (traducere - termenul de „boii ăia” desemnează factorii politici și de decizie din țara românească, foști, prezenți și viitori, indiferent de culoarea lor politică).
Dar malpraxisul? Le e frică să nu strâng gușa prea tare și să-mi sufoc pacienții? Le e frică să nu le scap la obezi indicația să pună bacon în iaurt? De ce această obligativitate?
Certificarea și tokenul? Este ca și cum am zice polițailor că de-acum încolo nu mai sunt bune pistoalele din dotare, trebuie să meargă toți să își ia din banii lor Beretta. Sau pompierilor să își cumpere furtune ecologice din banii nevestelor. Este pur și simplu o nesimțire, băgată pe gât fără să te întrebe nimeni dacă e bine, rău, folositor sau drept (pentru că la noi democrația înseamnă să alegi o dată la 4 ani între Partidul Boilor și Partidul Măgarilor, nu să ai un cuvânt de spus în ce te doare).
Sigur că nu sărăcesc din atâta lucru. Eu oricum aș da dublu doar să știu că le zgârie careva mașinile – după ce îi sodomizează pe toți.
Dar mă enervează aceste taxe de protecție care par a se înmulți, mai ceva ca în perioada în care Al Capone se implica personal în fiscalitatea orașului Chicago, fără ca din ele să simt pentru mine, pentru pacienți sau pentru societate în general vreun beneficiu.