„Ruga orașului dispărut” este titlul lucrării de sculptură a artistului ialomițean Gabriel Manole, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, discipol al maestrului Corneliu Baba și realizatorul mai multor lucrări importante de pictură, sculptură și restaurare. Lucrarea, reprezentându-l pe Hristos răstignit, este realizată din lemn de stejar cu o vechime de peste 100 de ani și lemn de păr, pe un soclu de piatră de Bașchioi. Prin amplasarea monumentului în situl arheologic „Orașul de Floci”, în cadrul proiectului inițiat de Consiliul Județean – „Ialomița, dintotdeauna, pentru totdeauna”, s-a dorit să fie adus un omagiu locuitorilor acestui oraș dispărut. Monumentul a fost realizat prin contribuția a 74 de donatori voluntari ialomițeni (cinste lor!) și cu sprijinul Ministerului Culturii, Institutului Național al Patrimoniului, Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Ialomița, domnului arhitect Ioan Vede și al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Ialomița.
Inaugurarea a avut loc miercuri, 20 noiembrie 2013, prin grija Muzeului Județean Ialomița. Mulțumesc Directorului Florin Vlad pentru invitație! Evenimentul a cuprins vizitarea sitului arheologic și vizionarea expozițiilor tematice, Slujba de binecuvântare, săvârșită de Preasfințitul Episcop Vincențiu al Sloboziei și Călărașilor, scurte alocuțiuni oficiale (P.S Vincențiu, domnul Mircea Angelescu – din partea Ministerului Culturii, domnul Director al Muzeului Județean Brașov și Președintele CJI, domnul Silvian Ciupercă) și cel mai impresionant moment al evenimentului: micro-recitalul susținut de Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia (Pr. Protopop Dumitru Drăghici; dirijor Pr. Cătălin Stanciu). Corala a impresionat audiența atât prin repertoriul ales, foarte adecvat momentului, cât și prin interpretarea măiastră. Ascultându-i pentru prima dată „sub cerul liber”, aveam să constat, oarecum surprinsă, că lipsa unei antifonări corespunzătoare, specifice sălilor de concert, nu avea să prejudicieze cu nimic calitatea interpretării. Parcă dimpotrivă! Ori să fi fost de vină soarele ăla zgubilitic, ca-n miez de primăvară, după ce câteva picături de ploaie ne-au testat îndârjirea de a rămâne să-i ascultăm? Din păcate, interpreții (majoritatea preoți), au fost nevoiți să-și menajeze vocile pentru Slujba de mâine prilejuită de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică. Nu că n-ar mai fi cântat (ba chiar i-am simțit dornici să o facă), dar s-au oprit, la sugestia „tatălui” grijuliu, în persoana Vlădicăi („Mâine am nevoie de vocile voastre!”). Și noi, și noi! Asta e, am înțeles. Vocea (mai ales dacă e superbă, precum cele ale soliștilor Coralei) e o bijuterie, un mare dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne slujim nu doar pentru încântarea noastră și a celor din jur, ci și pentru a-i întoarce Lui darul. Ne-am bosumflat, dar ne-a trecut și știm că se vor revanșa cu ocazia Concertului de Colinde în cinstea Nașterii Mântuitorului. Poate și cu alte ocazii, tot... sub cerul liber.
„Ruga orașului dispărut” mi-a readus în memorie două versuri pe care le-am scris mai demult: „Te răstignim, Doamne, vai! zilnic, / dar nu ni-i de-ajuns!”