Eu cred că nu e adevărat că numai oamenii curioși descoperă cele mai multe și interesante lucruri...din experiența mea pot spune că am aflat cele mai bune lucruri în viață, în sentimente sau în cunoaștere, numai când am fost eliberată de constrângerile curiozității sau vreunei încercări de a găsi ceva cu orice preț. Este ca și cum ai abandona dorința de a ajunge în vârful unui munte. Este capacitatea de a lăsa pradă apelor pietricelele prețioase pe care tocmai le-ai cules. Și apele știu rostul lor mai bine decât mintea analitică a unui simplu om.
.................................
Încep să fiu convinsă că sunt vinovată de autocanibalism ca poetă sau în alte scrieri ale mele, devorându-mi tezaurul de informații din trecut sau din prezent singură...ce mai rămâne din mine?
....................................
Îmi amintesc că în tinerețe am citit Cartea Blocadei într-o perioadă dificilă pentru mine. Nu mai știu dacă acolo sau în altă carte citită mai recent era imaginea unei mame care își hrănește pruncul flămând cu propriul sânge. Cartea a fost se pare republicată în Rusia nu demult. Există la unii oameni, printre care m-am numărat și eu, o tendință de a accepta mai ușor suferința proprie când citesc despre lucruri infinit mai grave, cum ar fi desigur războiul. Nu este nici masochism și nici autoamăgire și nici bucuria de genul « bine c-a murit și capra vecinului ». Este desigur un anumit gen de catarsis, o semi-identificare cu personajele năpăstuite și auto-depășire a propriei dureri prin dobândirea unei inimi mai mari. În care să încapă mai mult. Vorba poetului: « Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinții din părinți/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinți ? ». Accentuez ideea « părinții din părinți » care conduce la o mai vastă perspectivă asupra trecutului. Dar mai există și zicala « nu-i da Doamne omului cât nu poate duce ». Într-o etapă ulterioară de viață astfel de trucuri nu mai folosesc omului nenorocit. Atunci el încearcă să privească propria mizerie cu ochi detașat, ca și cum s-ar ridica deasupra acoperișului, deasupra casei, orășelului, țării și chiar planetei acesteia bântuite de atâtea molime spirituale sau materiale de-a lungul timpului. Mai presus de sine. În felul acesta nu mai vorbim de catarsis, ci de un fel de clivaj al planurilor conștiinței, în care eul rațional se absoarbe pe sine și se redescoperă, cred eu. Acolo unde îi este locul, în umila lui cameră cu problemele ei zilnice, dar îmbrăcând o altă armură, cu mai multă detașare. Însă într-o altă etapă e posibil ca omul să devină totuna cu universul suferinței sale din nou și de data aceasta nicio forță antigravitațională nu îl mai poate re-naște, cordonul ombilical fiindu-i ca un ștreang legat de gât strâns. Este etapa în care mă aflu eu acum, cu speranța că voi găsi, eventual...când nici nu mă voi aștepta, o altă soluție.
.........................................
Consider că mintea umană nu e propulsată de nevoia de a cunoaște, ci de nevoia de autocontrol și autoîmplinire. Prin autoîmplinire înțeleg desigur nevoia armonizării sinelui cu mediul, deci un autocontrol mai avansat, care implică maturizarea conștiinței.
.........................................
Când noaptea e atât de înstelată, nevoia de a face față frigului în singurătate arde.

7 decembrie 2013