Nu toți oamenii gândesc în alb și negru. Dihotomizarea diverselor planuri ale existenței există în filozofie, teologie și alte ramuri ale culturii. E întâlnită în artă, atunci când contrastele de orice natură sunt proeminente, de exemplu la unii romantici. Caracterele umane sunt fie bune fie rele, iar lucrurile indiferente în fața legii morale, recunoscute încă din vechime de filozofii stoici, nu există deloc pentru cei care separă totul precum politicienii în stânga extremă și dreapta extremă, care se exclud reciproc.

Există totuși mulți care nu aderă la concepția codului binar al realității, care li se pare cel puțin de prost gust, dacă nu o capcană în care alunecă mulți visători. Unii dintre aceștia sunt cei gândesc că există și „partea diavolului” pe lumea aceasta, în ciuda inocenței și purității victimelor pe care le face. Aceștia sunt apropiați ca gândire de teoreticienii hazardului și necesității în filozofie. Însuși Democrit spunea că tot ce există în univers este fructul șanselor aleatorii și necesității. Unii consideră că hazardul s-ar opune necesității sau ordinii cauzale. Eu cred că hazardul, sub forma anecdotică a unui Dumnezeu care joacă zaruri, este chezășia libertății ființei umane. Faptul că nu putem controla totul sau că nu putem dobândi autocontrol desăvârșit înseamnă că suntem captivi într-o zonă a liberului arbitru și a libertății. Omul e o creatură care depășește condiția de sclav al cauzelor trecute, devine în esență o creatură care poate fi explicată în funcție de scopurile raționale pe care și le asumă. Desigur, în măsura în care e o ființă rațională. Lucrul acesta e foarte bine ilustrat de romanele polițiste, unde se caută mobilul crimei în primul rând printre interesele de viitor ale suspecților, nu în trecutul sau printre rufele murdare ale lor sau ale victimei. Dacă vreți să înțelegeți de ce se întâmplă un lucru gândiți-vă în primul rând pentru ce.

Dar care este partea diavolului? Amintiți-vă poveștile pentru copii în care (nu în majoritatea lor ce e drept) finalul nu este perfect, chiar dacă forța binelui învinge vrăjitori, zmei, balauri și alte creaturi întunecate. De pildă în povestea lui Andersen „Lebedele sălbatice” în final, când e destrămată vraja aruncată asupra celor 11 prinți, care împreună cu sora lor erau 12 frați, număr ce amintește de ordine și necesitate, prințul mezin rămîne totuși cu o aripă în loc de braț omenesc. Alți eroi de poveste rămân în final cu degetul mic lipsă sau cu alte minore handicapuri, uneori își pierd câte o ființă dragă sau un obiect la care țineau mult, deși sunt eroi pozitivi în firul poveștii. Acesta e prețul inocenței la care mă gândeam. În gândirea echilibrată a oamenilor înțelepți, care deci și-au pierdut inocența, lumea e imperfectă, oricât de bune sunt faptele și intențiile oamenilor. Se știe că nu putem avea tot ce merităm în aparență.

Dar oare merităm totul? Îl putem acuza pe Dumnezeu că nu avem tot ce credeam că merităm? Răspunsul meu e negativ. Dacă lumea ar fi perfect împărțită în rău și bine din punct de vedere etic sau al recompensei, atunci nici libertatea umană nu ar exista, nici dreptul de a instaura legile justiției omenești.

Dincolo de toate argumentele de mai sus, păstrez opinia că există o linie clară de demarcație între rău și bine din punct de vedere moral, că ele nu au zone de interferență, chiar dacă există și lucruri indiferente, în afara sferei acestor concepte. Altfel spus: există alb și negru, dar ele nu se amestecă să dea gri drept rezultat. Și există și alte culori în afara celor două primordiale. Sunt un om radical în ce privește cunoașterea binelui și a răului și oricât vi s-ar părea de straniu, am descoperit de-a lungul vieții că această cunoaștere a binelui și răului este extrem de laborioasă, necesitând pentru unii un calvar îndelungat iar pentru alții ruperea fructului oprit.