agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-12-11 | |
Zic „iarnă deocheată” pentru că numai iarnă nu era. Un soare de toamnă blândă ne-a însoțit tot drumul, până s-a lăsat înserarea. Deși am înțeles că la Slobozia nu prea fusese așa. Dar ce contează, soarele era acolo unde eram noi. Cineva se rugase pentru asta. Câtă credință trebuie să ai pentru ca Dumnezeu să-ți aprindă soarele pe cer! „Iarna nu-i ca vara”, se-nțelege, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință… Uneori mă și sperii, uneori viața mă surprinde în asemenea măsură, încât mă întreb cu ce viteză aleargă gândul nostru spre Dumnezeu și mă uimesc cu ce viteză răspunde. Uneori. Alteori, Îl întreb, de parcă am sta amândoi la o masă de bodegă: M-auzi, Doamne, ce zic eu aicea? Ei, știu, eu sunt surda, dintre noi doi, dar îmi mai place și mie să fac pe interesanta. Acuma, Doamne, poți să-Þi astupi urechile. Nu poți? Asta e!
La Sfânta Liturghie, în biserica „Nașterea Maicii Domnului”, de Sărbătoarea Sfintei Treimi. Trei copii se plimbau pe culoar, în ordine, au mers la Altar cu câte o lumânare. Nu prea știau ce să facă. La întoarcere, mi s-au așezat alături. Dorin mă privea din când în când și îmi zâmbea, mă întreba prin semne dacă procedează bine, dacă face Crucea cum trebuie… După Slujbă, cu mine de mână. Au început apoi, de la slujbele următoare, să vină mai mulți. „Ce faci, Doamne, mă umpli de copii? Știu că îmi cunoșteai dorința de demult, că mi-ai și îndeplinit-o, doar că eu… în fine. Și-acum ce faci? Mă umpli de copiii altora? Lasă, nu mai zâmbi! Știu că suntem cu toții copiii Tăi, dar zic așa, în viața asta terestră. Și-apoi știi bine că avem nevoie și de tată. Mă rog, în afară de Tine, unul în carne și oase. N-avem! Ia-Þi-i înapoi! Fără supărare, da?” Aud râsul lui Dumnezeu. „Ce proastă ești!” „Sunt, ce să fac, dacă așa m-ai lăsat?” „Hai, hai, fără scuze! Ce n-aveți, tată? Știi că asta-i bună? Ha, ha! Na-vă! Doi, la pachet! Ajung sau mai vrei?” „Nu, nu, gata, e bine, sărut-Mâna! E… mai mult decât speram. Uraaa! Ã… vreau să zic, mulțumesc, Doamne! Eu ziceam mersi și de unul, dar Te-ai gândit bine, niciodată nu strică o rezervă…” „Mai scutește-Mă cu rezervele tale! Dispari!” Privesc copiii adunați în curtea Protoieriei, apoi, când cobor treptele și merg la ei, încep să mă strige, vin să mă îmbrățișeze. Citesc fericirea în ochii lor și mi se umple sufletul. Le împart darurile de la „doamna Maria”, așa cum o știu ei pe amica mea, Nina. Își amintesc de ea. Își aduc aminte de fiecare om care le-a dăruit ceva. Au fost educați să nu ceară decât de la Dumnezeu. Așa le-am spus și eu. Dumnezeu îndeplinește toate cererile, mai ales pe cele ale copiilor. Parcă tot nu le vine să creadă. Cu o noapte înainte, nu prea dormiseră. Și s-au trezit de la 4. La Grădina Zoologică se bucură ei, ne bucurăm și noi. Căprioarele se apropie de gratii, prietenoase, delicate. Urșii, simpatici foc, parcă sunt niște babe pe șanț. Ne studiază curioși, de parcă noi am fi dincolo de gratii. Tigrul, maiestuos, nu ne bagă în seamă. Știe prea bine că dacă nu ne-ar despărți gratiile, n-am mai fi așa viteji. Perechea de lei, hm… are un mod ciudat de a ne spune că nu suntem doriți. Șerpii dorm, maimuțele fac gălăgie să li se deschidă. Papagalii și peștii ne încântă cu multitudinea de culori. Pentru aceștia, nu încerc nicio durere. Dar simt o rană pentru anumite animale pe care mi-e greu să le văd captive. În special animalele mari, de pradă. Tigrii, leii… Am citit că nici nu se înmulțesc în captivitate și, atunci când o fac, au comportamente ciudate: mamele își resping puii, nu-i alăptează. De parcă nu și-ar dori să perpetueze specia de captivi. Un fel de: „dacă eu sufăr, urmașii mei nu trebuie să pățească asta”. Maimuțele, în schimb, n-au nicio problemă. Ele se adaptează în orice orânduire. „Doamna, doamna, e-adevărat că mergem cu bac-ul?” „Cum să fie adevărat? Măi copii, ce visați voi acolo? Numai gărgăuni vă umblă prin cap!” În apropierea pontonului, mai multe voci mă strigă: „Doamna, doamna, ia uitați!” Așa, și??? Adică voi știați că trecem Dunărea pe la Chiciu, iar eu habar n-aveam! Bravo mie! Mai făceam și pe grozava. Părintele, cu nevinovăție de îngeraș, mai face și glume: „Măi copii, dar ce grozavi sunteți voi! Noi habar n-aveam că se trece cu bacul!” Noi! Ajunși la debarcader, găsim altă specie, de data aceasta domestică: o cățelușă cu pui, un câine care a traversat cu noi pe bac. Brațul Borcea al Dunării e așa cum îl știu din copilărie. Poate ceva mai poluat. O apă atât de mare îmi stârnește teamă și mă fascinează totodată. De când l-am citit pe Gala Galaction (Pr. Grigore Pișculescu), Dunărea îmi amintește, inevitabil, de emoționanta sa povestire, adevărată bijuterie literară: „De la noi, la Cladova”. Și parcă aud plânsul frumoasei Borivoje și suspinul încercatului Popa Tonea care pentru o clipă și-ar fi dorit să ajungă pe fundul apei tulburi, răscolite de furtună. Îmi imaginez că apa Dunării, așa mare cum e, s-a format din lacrimile tuturor neîmplinirilor în dragoste, ale tuturor borivojelor și ale tuturor popilor tonea de pe pământ. Scutește-mă, Dunăre! Ia-ți apele și cară-te! Ai nivelul destul de mare, nu-ți mai trebuie alte lacrimi, calico! Pe ale mele nu ți le dau, le păstrez în inimă, cine știe la ce-or fi bune vreodată… Peisajul dobrogean e, de asemenea, fascinant, exotic. Frumusețea lui e contrastantă cu sărăcia gospodăriilor ce rulează prin fereastra autocarului, ca într-un film de Emir Kusturica. Soarele îmbracă totul într-o aură frumoasă, chiar și sărăcia. Hm… sărăcia e frumoasă doar de la fereastra autocarului. Sau din avion. Un pescar se întoarce cu lanseta pe umăr și cu sacul gol. Câți l-or aștepta să le aducă de mâncare? Mi-l imaginez trecând pe la cârciumă, în drum spre casă. Acolo, se găsește întotdeauna. Mai bei pe datorie, te mai cinstește vreunul… Că, dacă tot e viața grea, măcar s-o vezi, pentru câteva clipe, în dublu exemplar. E ca și când ai avea două vieți: una a ta și una de rezervă. În viața de rezervă, îți poți imagina ce vrei: că ești frumos, deștept, bogat, important, iubit, depinde de imaginație. Cei cu imaginație mai puțină, își pot închipui doar sacul plin de pești. Nașpa e când te trezești și dai cu nasul tot de propria-ți viață. Aia de rezervă dispare ca prin minune, așa cum a și apărut (formula chimică a minunii: CH3-CH2-OH) și tu o iei de la capăt cu undița pe umăr și cu sacul gol… Mănăstirea Dervent. Sunt pentru prima dată aici. Îmi doream demult, dar mă bucur că acum sunt pentru prima oară. Sfânta Liturghie e la momentul „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați!”, în clipa când intrăm pe ușă. Ce bucurie pe cei care s-au împărtășit! Noi, ăștia, nevrednicii, mai așteptăm. Corul bisericii se înviorează când încep și Părinții noștri să cânte. Glasuri de heruvimi. La care se adaugă și cele, timide, ale copiilor. Marin știe că-mi place să-l aud cântând. Se uită șmecherește să se asigure că l-am văzut. Ne miruim și mergem la Crucea de leac. O atingem și mirosul de mir ni se lipește de mâini. Apoi, ne ducem la Izvorul Tămăduirii. Luăm apă, copiii ascultă atenți explicațiile Părintelui. Ce șansă, totuși, pentru acești copii! Trăind în mediul de acasă, destinul lor ar fi fost mult mai crunt. „Mai mergeam pe la bunica. Dar nu-mi mai place să mă duc. Frate-miu o bate, ca să-i dea bani.” „Și pe noi ne bătea tata. Cu o curea ne-a bătut ultima dată.” „Tata câștigă 40 de milioane.” „Și voi de ce sunteți aici?” „Așa a vrut mama.” Mama??? Am exemple de mame mult mai bune. Când eram studentă, aveam, pe lângă cămin, o cățelușă, îi ziceam Ursa mare albă. Într-o noapte, nu am putut dormi de plânsetele ei. Mai aveam și examen a doua zi. Spre dimineață, n-am mai rezistat și m-am dus să văd ce are. Am beștelit-o: „Ce tot urli? Eu am examen peste două ore, și n-am închis un ochi din cauza ta!” M-a dus să îmi arate motivul suferinței ei. Puii pe care-i avea, destul de mici, fuseseră prinși de ploaie într-o groapă săpată tot de ea sub placa turnată în jurul căminului. Nu putea ajunge la ei, că nu încăpea, terenul era alunecos, iar ei nu știau să iasă. Tocmai mă întrebam cum voi putea s-o ajut, când a apărut, din căminul de vis-a-vis, un student medicinist care mi-a mărturisit că nici el nu închisese ochii. Mi-a spus să am grijă de cățea, să nu-l muște, că el încearcă să-i scoată. „Stai liniștit, nu-i tâmpită! Știe c-o ajuți.” Băiatul s-a lăsat pe burtă și cu o mână, alungită la maximum, a reușit să-i prindă. Îi scotea pe rând și mi-i dădea să-i duc cățelei. Ea se lungise așa încât ei să poată suge și îi lingea pe fiecare, să-i curețe de noroi. Mamă! La Peștera Sfântului Andrei, vrând-nevrând, te transporți mental în perioada creștinismului primar. Te simți „curentat” la gândul că pe acolo au trecut pașii Apostolului Andrei, cel întâi chemat. Chemat de cine? De Iisus! Și dacă el L-a cunoscut și L-a atins pe Iisus, iar noi atingem locurile pe unde a trăit Apostolul, asta înseamnă că suntem cu o piatră mai aproape de Dumnezeu. Rugăciune, colinde, explicații… Înapoi, spre casă, pe alt traseu. Mai puțin exotic, ce-i drept. La un moment dat, ațipesc. Marin, frumosul blond cu ochi albaștri, care se „bătuse” cu ceilalți copii să-mi care geanta, profită de faptul că locul de lângă mine s-a eliberat pentru câteva clipe și vine să mă îmbrățișeze. În drumul de întoarcere, oprim în Þăndărei, unde vizităm două biserici (Sfinții Constantin și Elena și Sfântul Spiridon). Nu-i pentru prima oară când mă bucur că Dumnezeu a rânduit să locuiesc în zona aceasta, cu toate neajunsurile ei. La noi, oamenii sunt mai calzi, parcă, mai primitori, mai puțin… aspri. Poate că asprimea vieții cât și a peisajului dobrogean, ori poate amestecul de rase din zona cosmopolită a Dobrogei și-au pus amprenta și asupra sufletelor. Ori poate e numai o percepție subiectivă. Constat, nu judec. Bisericile frumoase, împodobite de sărbătoare, Preoții care ne întâmpină – primitori, cu zâmbetul pe buze, calmi. Calmul. Iată ce lipsește societății noastre zbuciumate și adeseori zdruncinate. Liniștea. În pelerinajul acesta ne-a însoțit peste tot o liniște, atât interioară cât și exterioară. Câte lucruri bune nu se pot face cu calm, cu bunăvoință și cu zâmbetul pe buze! Și, desigur, mai ales cu dragoste! Căci: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”… Dacă Sfântul Apostol Pavel spunea aceasta, cu atât mai mult noi, slăbiți, înrăiți, ispitiți… Și mi-aș permite să răstălmăcesc puțin: Dacă dragoste am, totul sunt! Și am totul. Cum să mulțumești pentru dragoste? N-ai cum! Doar într-un singur mod: întorcând-o. Îmi imaginez o lume în care moneda de schimb ar fi iubirea, nu banul. Sunt dusă cu pluta (pe brațul Borcea), știu, dar mă întorc. Până atunci… Primește banul acesta, Pe o față e iubirea pentru Dumnezeu, Pe cealaltă – iubirea de tine… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate