Agonia Maestrului

(comemorare doi ani, la 29-dec-2011, de la trecerea dintre noi în veșnicie a mult îndrăgitului nostru profesor de matematică, Dan Borta)

Sunt unele simboluri pe această lume menite să rămână neschimbate, ele sunt așezate acolo sus să lumineze precum un foc demiurgic veghetor, veșnic, în această lume modernă, din ce în ce mai agitată. Simboluri ce par repere pentru eternitate în conștiința noastră, încât, oriunde ne-am duce, orice am face în viață, ne vom raporta mereu la aceste nemuritoare simboluri ce ne fac viața cu sens, a cărora prezență ne luminează destinul, indicând drumul cel bun, conturând sensul devenirii noastre.

Un asemenea simbol și reper este profesorul, care sădește în inimile copiilor speranțe de viitor luminos, de fericire prin muncă, prin dăruire, prin rafinament și pasiune, prin dorință de afirmare. Și care, oricare ar fi traseul în viață al discipolilor, luminează destinele chiar și după încheierea frumoșilor ani de studiu, exemplul profesorului nu încetează să îndrume, întocmai ca steaua polară mândră și neclintită pe bolta magică a cerului.

Așa l-am văzut noi, elevii de liceu, la Moldovița, pe unul dintre cei mai îndrăgiți profesori, pe Dan Bortă, cel care ne-a fost pentru câțiva ani mai mult decât un profesor, ne-a fost ca un frate mai mare, iar pentru copiii mai mici din școală era ca un părinte grijuliu cu soarta lor. Tot ce făcea, făcea cu pasiune, cu mare răspundere pentru cei încredințați școlii, știind că afirmarea discipolilor este o cale sigură a propriei afirmări. Nu avea alt țel în viață, decât desăvârșirea profesiei încredințate de Cel de Sus. Și o făcea cu deosebită pasiune și bucurie sau, după caz, cu tristețe. Pentru că și tristețea face parte din viața unui dascăl de școală.

Știa să-și trăiască viața, era dedicat soției, copiilor, celor dragi din familie. Știa să mențină un cerc larg de prieteni nedespărțiți în discuții între familii, sau în descinderi în mijlocul naturii. Îi plăcea să plece cu prietenii la pescuit, sau să iasă la munte. Dar nu pentru vreun folos, ci pentru comuniune cu natura, pentru liniștea pe care i-o insufla natura.
Generații multe de elevi au trecut prin clasele sale, mulți dintre ei devenind personalități de seamă în localitățile din frumoasa vale a Moldoviței, unde a fost profesor de matematică pentru mai bine de zece ani. Iar alți treizeci de ani a servit cu credincioșie și demnitate ca profesor de matematică la Liceul Economic din Municipiul Suceava. A pregătit sute, poate mii de elevi care au devenit personalități de seamă în țară, dar mulți dintre acești elevi au populat și lumea intelectuală din străinătate. Roadele muncii sale s-au risipit în toate cele patru zări ale lumii, întocmai ca razele unui astru strălucitor.

Greu i-a fost să se despartă de catedră, de catalog, de caiete de teze, de foile de extemporal, atunci când vârsta l-a obligat să se pensioneze, nevoit să predea ștafeta unor profesori din noua generație, unii chiar fiindu-i elevi. S-a despărțit de școală cu tristețe, dar și cu liniștea omului care și-a făcut pe deplin datoria. Corectarea tezelor nu-i mai umplea timpul de seară până noapte târzie. Dar mai avea bucuria de a comunica cu foștii săi elevi, prin telefon sau e-mail, care-l apelau din toate colțurile lumii. Era un om cu inimă mare. Din orașul său natal, Suceava, unde locuia și acum, comunica mereu cu copii săi cei dragi, Adina și Sorin. Se preocupa neîncetat de soarta copiilor săi.

L-am revăzut la prezentare de carte la Liceul Moldovița. Era însoțit de distinsa sa soție, Xenia, eminentă profesoară de Limba și Literatură Română. Anii i-au mai afectat chipul, nu și spiritul. Tânărul, care cu ani în urmă a venit la Moldovița ca profesor de matematică, acum avea părul grizonat, și era mai împlinit la corp. Dar sufletul lui a rămas de-a pururi tânăr!

Dar, în lumea cea blestemată de cel rău, nu a fost sortit ca lucrurile să se desfășoare în liniște, să urmeze cursul lor firesc. Nici nu s-a bucurat mult de liniștea de pensionar, că o veste tristă a coborât umbra asupra vieții sale, când a aflat că o maladie grea a intrat în ființa sa. Neliniști mari au început să-i întunece încrederea în viitor. A început o luptă crâncenă, neliniștitoare, cu boala. Părea, la un moment dat, că învinsese tulburătoarea boala. Chiar i-a acordat un armistițiu de câțiva ani. Din nou zorii speranței păreau că învie în sufletul eminentului profesor. Părea vesel, reluase plimbările în natură, discuțiile cu prieteni, conversații pe lumea magică a internetului. De la copii veneau vești mereu bune. Avea parte de o oază de viață fericită.

Și, când părea că viața a învins, că a reintrat pe făgașul ei normal, când boala părea alungată dincolo de granițele orizontului, primejdia a reapărut. Lovituri peste lovituri, nici un răgaz de optimism. În ciuda speranțelor sale până în ultimele clipe, în ciuda grijii tuturor pentru soarta sa, doar după câteva săptămâni, profesorul a fost chemat la odihnă cea veșnică.

Ce m-a impresionat mult, a fost că am avut ocazia să-l vizitez pe bunul meu profesor când încă mai era în stare să se bucure de vizita unor cunoscuți, când puteam schimba mesaje de încurajare. Încă spera că ceva magic se poate întâmpla, care să îndepărteze de la el cumplita năpastă. Dar nu, aceasta a fost totul! Sfârșitul era aproape, era previzibil. Nu propria viață mai era în discuție. Mai important decât orice era sufletul omului.

Și astfel, în data de 29 ianuarie 2011, în apropierea orei 14, atât de îndrăgitul nostru profesor, Dan Bortă, și-a încredințat suflarea Celui care i-a dat-o la început de viață. Sufletul lui s-a înălțat la Cer, la Creatorul său, acolo unde, în slava Cerului Prea Înalt, mii de îngeri proslăvesc numele Celui care dă și retrage viața, Celui care promite că va reveni în slavă mare, pe norii cerului, cu toți îngerii Săi, să redea suflare, viață nemuritoare, tuturor celor care au crezut în El, care au fost ucenicii Lui pe acest Pământ!

Fie ca scumpul nostru Profesor, cel pe care-l știm ca Dan Bortă, să fie unul dintre cei mai vrednici credincioși care vor învia, încât noi, cu toții, să ne reîntâlnim în acea lume unde părinții își vor revedea copiii, unde prietenii se vor regăsi, unde ne vom bucura împreună cu cunoștințele dragi nouă. Fie ca noi să fim vrednici de acea nouă Împărăție în care Profesorul Dan Bortă, cu voia Domnului, a câștigat un loc binemeritat!

Cu recunoștință, Viorel Darie