Drumul este blocat între dorință și voință. Încerci (zadarnic, desigur) să completezi formularul pentru viață încă de la primele nanosecunde de la naștere. Totuși, deseori eșuăm lamentabil. Formularul rămâne între cotloanele existenței, presând asupra subconștientului cu aluzia alegerii și a liberului arbitru de factură creștină. Apoi, într-un sughiț de gânduri aleatorii și remușcări pasagere, realizezi că valul te-a dus printre niște oameni pe care îi privești din afară, ca pe niște tablouri sinistre. Din acel moment, sau numai în acel moment, devii spectatorul propriului spectacol, o muscă în colțul unei camere ce poartă numele de existență umană. Ai tendința să zbori printre firele de praf, printre bacterii și alți spectatori, însă altă cameră nu există. Zbori inutil și revii în colțul tău mizer, privind în silă la toți ceilalți, apropiați sau mai puțin apropiați, apoi te privești pe sine, cu și mai multă silă, interpretând un rol mediocru, un ultim actor al planetei suferinde...
De multe ori, omul încearcă să fugă de rolul său primordial, de rolul social conferit de spațiul în care s-a născut. Din această încercare de fugă se naște sentimentul nemulțumirii, sentiment specific uman din ghearele căruia nu a scăpat nici o ființă rațională. Din nemulțumire se naște senzația "marginii prăpastiei", golul interior. Din golul interior se naște dorința de umplere, de achiziții psihice, emoționale, materiale. Desigur, încercarea de umplere a golului interior și exterior nu e eficientă decât în măsura în care accepți status quo-ul, în momentul în care te limitezi la un ansamblu îngust de alegeri. În acea clipită, musca se stabilește într-un anumit colț al camerei și așteaptă inevitabilul sfârșit, înconjurat de musculițe cunoscute, fire de praf și amintiri, nostalgii recurente și frustrări mascate. Într-un final, din întregul efect de domino uman, se conturează centrul gândirii umane profunde: "ce naiba caut eu pe pământul acesta?"...
Lumea aleasă de mine, mai mult sau mai puțin conștient, este o lume de nemulțumiți, o lume tremurătoare care se centrează pe golul care nu mai poate fi umplut. Singurătatea naște monștri, nu numai somnul rațiunii. Noaptea îmbrățișării singulare adună demoni de îndoială, lacrimi amare și frustrări infinite. Lumea aleasă de mine este un rahat prăjit, vorba unui prieten. Are culoarea și aroma rahatului pe care nu l-am ales, dar pe care l-am format în timp, reformatându-l cu autosugestie și autosabotare. Astfel, realizezi că, după trei decenii de rătăcire pe corabia vieții, nu ești decât un scuipat gălbui, și nu stânca pe care nu o erodează valurile. Desigur, apa trece, iar eu rămân un colos neschimbat, în vreme ce în jurul meu au loc evoluții sociale, mentale, materiale. Atunci crezi că ești imbatabil, că nimic nu te poate atinge, că nu te afectează evoluția celorlalți și râzi în fața sorții, crezând că ai invins-o. Apoi îți dai seama că ești un pietroi grosolan în mijlocul unor valuri care refuză să te conducă mai departe, spre un gol mai mare decât vidul interior. În momentul acela ești pierdut, pentru că nimeni și nimic nu te mai poate salva din rigiditatea alegerilor stupide și sigure. În momentul acela ești o legumă, o chestie sinistră și lobotomizată, așteptând ca totul să se încheie, ca animalul simplu pe masa de sacrificiu. Realizezi că ești un nimic, că aspirațiile tale glorioase erau fițe de adolescent, mofturi de tânăr neliniștit și pseudointelectual, frustrări de bărbat în floarea vârstei, dar care nu are ce face cu propria floare a vârstei. În cazul acesta, persoana care sunt eu începe procesul vindicativ împotriva mediului în care s-a născut, împotriva contextului, împotriva persoanelor care nu au reușit să umple golul, împotriva tuturor ("Într-un final, acesta a ajuns să urască totul"). Surprinzător, nici nu încearcă măcar să se găsească propriul vinovat pentru viața stearpă pe care a ajuns să o deteste dimineața la cafea, la prânzul calm, dar trist, la cină frustrărilor terorizante și în noaptea patului semigol, lacrimogen. În schimb, așteaptă valul care îl ducea mereu într-o anumită situație, într-un anumit loc, într-o anumită pseudoalegere. Intră în contact cu oamenii, dar legătura profundă cu aceștia s-a disipat demult, iar colțul musculiței s-a consolidat într-un cocon rece, o fortăreață a gândurilor și a senzației de vertij...
Completul de judecată mă privește, mă analizează, mă suprinde tăcând pe mii de voci, mă strivește cu analiza-i prea obiectivă. Completul de judecată greșește, dar nu este vina sa, ci doar a omului care a simulat natura proprie. Completul de judecată nu-mi dorește răul, nu vrea decât să mă salveze de propria persoană, de ipotetică explozie de nebunie și singurătate care m-ar putea trimite la balamuc, apoi la cel mai apropiat loc de îngropăciune. Completul de judecată încearcă, dar eșuează. Completul de judecată dispare în largul nepătruns, învins de cinism și nepăsare, de durere și uitare. Eu devin un alt complet de judecată, unul care a alunecat în damnare și plictis. Completul singular de judecată oferă sentința definitivă: trăiește, mori, nu contează ce faci, însă apreciază fiecare zâmbet sincer, fiecare îmbrățișare, fiecare sărut scurt, fiecare trăire care nu e analizată pe mii de fațete de rațiunea obiectivă, mult prea obiectivă. Completul de judecată distruge fortăreața solitudinii și conferă soluția: taci și trăiește!