Vara spre sfârºit se despletește de podoabele verzi, ca un râu trecut prin scorburi de salcii lãsând în urmã depãrtãrile pervertite-n morgane, pentru a se aduna mai nãvalnic și firesc într-o albie nouã. De la elegii cu meduze albastre, mandarini în floare, câmpuri de lavandã și mere trecute în coșuri și, pânã la fructele imaginației aproape-n cãdere, este cale de câteva pagini care așteaptã scribul cu sufletul deschis spre poveste. Rãscolitoare și dornice sã iasã la luminã, ca bobul prea strâns în coajã, gândurile mele, filtrate prin limpezimea dioptriilor cu plus ale conștiinței, se-adunã pe foaia velinã, ca nu cumva somnul sã-mi fure bucuria duhului, ca nu cumva frumusețea sã-mi rãmânã ascunsã. Îmi armonizez trãirile pentru a gusta puțin aceastã pace nesperatã, economisind timp ºi viața acum și aici; bucuria darnicã și posesivã mã ia în primire și atunci singur tulbur liniștea ...Doamne! Mereu mã întroc la izvorul menit sã-mi astâmpere setea, pentru a gãsi odihna ºi putere sã adaug timpului semnul meu de prețuire, învrâstat cu odãjdiile magice ale cuvintelor. Cei care nu le-au cunoscut furia placutã mã vor osândi, fãrã sã știe cã apa lor se revarsã de la sine cãutându-și fãgașul dincolo de osul frunții, șlefuind așchiile mirãrii sortite izbânzii pânã când samânþa rodește din cerneluri, chemând fãrã glas la izvor însetații, dãruiții, aleșii.
Jurnalul deschis așteaptã povestea poveºtii.
Fãrã grabã, deznod șnurul subțiat și-n timp ce fluturi ascunși în coșul pieptulu se întâlnesc cu cel scãpat dintre file, privesc din nou cerul prin fereastra deschisã. Îmi întâmpinã privirea primele stele iar luna fragedã mi-aduce aminte cã și mersul pe jos poate deveni zbor, apoi, privirea îmi cade pe același copac. Fie iarnã sau varã, mereu îl descopãr altfel, ca o luminã în mijlocul grãdinii, mi s-a imprimat în suflet, talisman transparent cu amprentã solarã. Crengile dispuse simetric îi contureazã coroana, i le numãr: una, doua, trei ...zece crengi, suple și totuși puternice, sprijinite pe trunchiul ca un piedestal arãmiu. Zece crengi sunt suportul altor zeci și zeci, nenumãrate crengi pierdute în pãienjenișul coroanei atât de vie, atât de maiestuos croitã. Oare, acesta sã fie copacul?!! Imaginea golitã de cuvinte este întru desfãtarea ochiului și luare-aminte, așa cum se cuvine unui act al creației desãvârșit în tãcere. Atingându-l, fie și numai cu privirea, mã abandonez și intru în rezonanțã cu pulsul sacru al sevelor fãrã sfârșit. Bucuria netulburatã de cunoaștere mã îndeamna sã asociez forma lui fizicã cu desãvârșirea ființei umane, prin muzicã, poezie, iubire. Lirismul, emoția le resimit și adun într-un singur cuvânt: grație. Grație, fiindcã mi s-a îngaduit a vedea dincolo de frumusețe, cu sufletul odihnit între culoare și formã, mã las prada amintirilor.
Primul leagãn, când frunzele îmi mângâiau creștetul într-o blândã și sfântã rãcoare, e departe, abia acum conștientizez sãrutul divin.... Cu cât mã apropii cu atât mai ușor trec linia de hotar, unde mintea și cugetul cunosc libertatea neîngrãditã a spațiului, forma, culoarea, privirea devin totuna. O liniște de început de lume subțiazã aerul, nemișcarea și tãcerea fac loc prezenței fluide, fațã în fațã, eu și copacul. Filtrez prin furtunã de gânduri momentul déjà-vu-ului, acum retrãiesc miracolul uitãrii de sine, pânã când, aceeași mâna nevãzutã, mã ridicã din mine însumi și poposesc în locul devenit familiar. Verdele aproape tangibil îmi arde pleoapele și corsetul ființei se deschide spre singura ușã înmuguritã. Nu bat, nu strig, doar spun: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mã pe mine ... “. Urmãresc în gând aurul reconfortant al inelelor vegetale, dupã un ciclu de câte zece fiecare al unsprezecelea este mai îngroșat, acolo toate umbrele se topesc, foșnetul dispare, iar ceva etern, indescriptibil rãmâne mereu imobil, ca o fãgãduințã, amplificã bãtãile inimii și porii, prefãcuți în mii de ace fine, adulmecã ploaia pornitã din senin. Înainte ca primii stropi sã loveascã, ochiul sufletului scãldat în lumina dintâi, vede... Crestate în scoarțã douã nume, douã inimi sãgetate. Mângâi locul rãnit de fericiri trecãtoare, și privesc de aproape inițialele incizate în scoarțã, crescute o datã cu trunchiul. Sunt gajul poveștii ºi, copacul o știe. Caut sensuri pierdute în vârtejul inelelor necruþãtoare ale vieții, firele se-mpletesc și aduc în prezent acel timp care însemna certitudine, acel timp care nu mã înrobise cu decizii majore sau compromisuri, când încã nu aflasem marile dureri, când totul se învârtea în juru-mi, timpul când singura preocupare era de a iubi și a fi iubit așa cum eram …mângâi verdele cu privirea și mici amãnunte ies la ivealã...
Târziu, dupã ce voi fi primit de la viațã aproape tot ce mi-am dorit și ce nu, aveam sã aflu cã nu existã balanțã între a da și a primi, cã planurile pe care destinul mi le-a rezervat mi-au înghițit propriile planuri, am învãțat despre inutilitatea rãzvrãtirii și cã a mã împotrivi ar fi fost ca și cum aș fi încercat sã biciui marea. Am învãțat din mers sã primesc totul ca pe un dar, la rândul meu, sã dãruiesc, din inimã. Am învãțat din propriile greșeli dar și de la alții cã acolo unde visul nu ajunge nici mintea nu pãtrunde, cã existã un adânc care neexplorat rãmâne iremediabil pierdut pentru ființã. Am învãțat sã-mi notez pe un colț de hârtie visele și sã uit de ele, fãrã a le îngreuia cu emoția așteptãrii pentru ca, dupã ani, rãsfoind printre file sã adaug pe margine câte un semn, bifând astfel împlinirea. Lucruri cu umbre pe care le-am primit doar în grijã, știu cã vor rãmâne aici. Cele neînsemnate, cunosc acum albul foii, se cer eliberate ca un stol de porumbi sãlbatici din coșul mirilor și, pentru ele voi arde pe rugul de lut al ființei pânâ când cuvintele vor mirosi a mirt, a luminã, a trãire. De fapt, am descoperit cã din punct de vedere spiritual o singurã lege le cuprinde pe toate celelalte, legea iubirii, și cã nu ajunge sã știu, trebuie sã și înțeleg, cu sufletul. Vederii fizice i se adaugã atât de firesc vederea lãuntricã, de cele mai multe ori transformatã în cântec, dar nu unul oarecare ci unul de iubire, rostogolit spre-n-afarã în acorduri de harfã, explozie de lumini, culori, subtilitãți nebãnuite prelungindu-mi simțurile într-o tandrã îmbratișare. Atunci, brațele mele devin neîncãpãtoare!
Așa am și aflat cine sunt...
Un fir de praf la voia Universului, susținut dar și împins de vântul cunoașterii și mai ales al iubirii, pânã la identificarea cu alte și alte fire. Așa am aflat cã și eu dețin secretul și cã fiecaruia ni se potrivește altã cheie. Taina descoperirii ne stã în putere, apoi locul și timpul, determinarea, dãruirea, jertfa. Dimensiunile lor se aflã în lumina ochiului, a minții, a dorinței de a separa binele de rãu și a disloca piatra nepãsãrii în conglomeratul trãirilor dominatoare, atingând puțin câte puțin pragul de sus al înțelepciunii.
Mai stãrui pe foaie atât cât umbrele se retrag și clipesc pânã fluturii se împrãștie în noapte apoi, scutur o rãmãșițã de ploaie de pe pleoape, ușurându-le. Totdeauna verdele mã ia prin surprindere, al câmpiei, al pãdurilor, al copacilor, îmi inundã spațiul senzitiv și atunci cuvintele iau formã, miros a zețar și a carte scrisã întru slava și mulțumirea Sa, iar eu rãmân cu un adaos de luminã, mai smerit, ca și cum aș fi bãut din apa albastrã a cerului. Împãcat și ușor ca un fulg dupã o cãlãtorie tainicã, mai privesc o datã copacul adevãrului meu și cobor dintr-un vis …vegetal, unde mi s-au redescoperit parte din poruncile Sale.

aug. 2012