în fiecare dimineață
îmi iau un cafelatte
și aștept autobuzul
o fi asta menirea mea
de a aștepta vreau să zic
așa cum ceilalți au menirea
de a trece

suntem vreo doi-trei mai vechi
care știm exact ce avem de făcut
de vreo doi ani încoace
eu, bătrânul acela
care deschide și închide
ușa după mine
la ora șapte ș-un sfert fix
și nu cumpără niciodată nimic
pe care îl urăsc de altfel pentru resemnarea
aceea amenințătoare care mă face
să îmi fie frică să-l întreb ceva
să îi dau toți banii pe care îi am în poșetă
și apoi să nu mă mai gândesc niciodată la el
+ o femeie în halat alb
care trece zilnic prin stație
cu o pungă roșie de plastic
și mă face să îmi fie rușine
și mă face să îmi fie foame
mă gândesc la mama
împărțind o napolitană
în trei bucăți egale
ba nu, nu mă gândesc la nimic
niciodată

lucrurile au mersul lor
bine stabilit în universul corporatist
unde nu e nevoie să împarți nimic cu nimeni
pentru că e prea mult din orice
unde nimeni dar nimeni
nu iese în față să arunce cu piatra
și nu e nici durere nici întristare nici suspin
+ un zâmbet din acela (cu care te alegi
după un veac de literatură motivațională)

noi, da, noi suntem cei ce împing înainte
această țară
ne dăm sufletul wireless
în timp ce ne sufocăm prinși în fire
cu ochii îndesați în orbite
tastând în neștire
pe laptopul de firmă

apoi la 5 jumate fix
avem voie să ne dezbrăcăm
de pielea de reptilă
să punem totul pe silent
și să murim.