Când deschizi din 2 în 2 ani televizorul ai, față de cei care o fac zilnic, avantajul și perspectiva pe care o are fiul fermierului, întors din armată, față de tatăl său în ce privește constatarea creșterii holdelor, pomilor, sau în cazul meu, a șeptelului de politicieni ce pasc pe ogoarele realității și anetenelor TV.
Ultima oară când mă uitam la televizor, din zarva ușor iritantă și totuși moțăitoare a talkshowurilor românești se putea conchide și, într-o măsură chiar extrapola la nivelul întregii vieți politice românești, că a intra la pușcărie este un lucru rău și că pușcăriabilii sunt mai degrabă o rușine decât un stindard pentru partidele lor.
Este adevărat că la noi nu a fost vorba nicicând de vreun Mandela sau de vreun Soljenitin cât de persoane mai dedicate fotbalului decât poporului, ciubucului decât manifestului politic, jafului contabilicesc decât marilor proiecte eșuate, cu similarități amintind de acuzații pe nedrept din serialele „Sopranos” sau „Ultimul Don” (fără conotația criminală a sicilienilor cât cu conotația tragicocomico-becalonăstasiană a gloanțelor rătăcite prin fulare sau a cererilor de încarcerare cu dupămese la palat).
Astăzi, căutând mai degrabă știri despre reînceperea traficului auto am constatat, cu bucuria obișnuită cu care ascult știrile de rău despre oameni politici, că un anume Fenechiu de la PNL a fost condamnat la câțiva ani de pușcărie. Înveselit întrucâtva de faptul că, încetul cu încetul pușcăria devine un loc pluripartinic (aștept doar ca și președintele nostru să ajungă acolo, conform constituției, poate doar cu un mandat mnai lung) am urmărit știrea, gândindu-mă amuzat ce-or să zică liberalii, acești necruțători cerberi morali din anii trecuți ai stângii păcătoase cînd vor constata că unul din ei, necum cogeamitea sondă saudită a petrolierelor partidului își va muta aria de expertiză în zona ceva mai lipsită de liberalism profesionist a homosexualității de nevoie de la mititica.
Spre stupoarea mea iată însă că bătrânul partid al lui Brătianu s-a strâns în jurul capporegimelui său cu mai multă afecțiune decât ar fi făcut-o don Corleone față de Michael și, public, cu o temeritate pe care am mai văzut-o doar la unii studenți beți urinând pe statui în centrul Bucureștiului, au asigurat acest popor, dar mai ales pe susținătorii lor de dreapta (probabil excesivi ca număr oricum) că ei sunt alături de poltron și că îl vor aștepta să iasă din pușcărie cu răbdarea cu care mama lui Barbă Neagră își aștepta băiatul să se întoarcă din croazierele tropicale în care acesta se implica.
Presupun că viata politică a atins suficient de multă stabilitate în țara noastră dacă și un partid care, cândva, părea mai spălat (ce e drept doar din comparația cu celelalte ) își permite să urineze pe noi de parcă am fi statui uitate în calea ebrioasă a drumului lor politic tremurat.