agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-01-31 | |
Prietenia mea cu Gigi Ionescu a început în 1974 și a fost întreruptă de moartea sa, în septembrie 1984. Aveam 20 de ani când l-am cunoscut, eram în plină formare, în căutarea unei identități ca om și intelectual, cu alte cuvinte eram vulnerabil și din teribilism puteam împrumuta de la modele și aspecte discutabile. În epocă, erau mulți pentru care vârstnicul meu prieten era destul de controversat. Cu timpul am înțeles și de ce!
Gigi Ionescu se născuse cu o exacerbată vocație a libertății, primii 10 ani și-i trăise într-o lume normală, chiar dacă era marcată de războiul ultim și de păguboasele sale urmări. Gigi era cu totul în răspăr cu paradigma așa-zisei lumi noi. Om profund individualizat, educat și instruit de o generație de dascăli impecabili, el nu s-a regăsit niciodată, cu tot sufletul, în structuri sociale, profesionale, politice nici atâta ! Singurul refugiu l-a avut în cărți, în prietenia câtorva inși, în alcool și-n strania sa lume lăuntrică, populată de amintiri, despre care foarte rar era dispus ori destul de „tare” să vorbească. Lumea teatrului îi era dragă, dar hachițele administrației și farsele nesărate, rău intenționate, care-i șubrezeau și mai mult poziția sa de actor, l-au făcut să stea de-o parte, să alerge după un loc de muncă, pentru a nu-și pune libertatea-n pericol. Era, în epocă, un decret celebru, 153 /1970, a cărei necesitate era motivată astfel, și care ni se prelucra încă de pe băncile liceelor, ori școlilor profesionale: „Ca urmare a ridicării la un nivel tot mai înalt a gradului de responsabilitate socială, oamenii muncii iau atitudine împotriva acelora care, sub influența unor mentalități înapoiate, refuză să se încadreze într-o activitate utilă, duc o viață parazitară, tulbură ordinea și liniștea publică, încalcă cele mai elementare norme de conviețuire socială, provocând indignarea cetățenilor.” Ãsta era și motivul adevărat pentru care Juju căuta un loc de muncă, demers pe care prietenul nostru George Cârstea îl ilustrează că măiestrie. După cum se vede și în episodul de față, tărășenia cu serviciul îl scufundă pe Juju într-un univers kafkian; simte că este urmărit tot timpul, că i se vânează orice mișcare greșită pentru a fi scos din minți și încarcerat. După cum aveam să aflu, de la un fost coleg de școală, ajuns milițian, lucrurile cam așa stăteau. Juju era chiar în atenția Securității, încă din prima sa tinerețe, din pricina tatălui său, fost ofițer de carieră în Armata Regală, pe de altă parte și din pricina manifestărilor sale nonconformiste, despre care am aflat chiar de la el și, mai târziu, de la camarazii săi din copilărie, adolescență și tinerețe - Ion Pantilie, Gică Pantelie, Tedi Georgescu, Sandu Crișcotă, Gigi Erbașu, Tavi Þurcanu, ș.a. -, despre care am scris câte-ceva în episoade anterioare. În câteva rânduri, actorul a încercat, cu destulă precauție, să-mi mărturisească despre „relațiile” sale cu Securitatea, fapt care nu m-a mirat deloc; Juju avea, uneori, accese publice de mânie împotriva regimului comunist. Într-una dintre seri, pe când îl însoțeam spre garsoniera sa din „Craiovei”, am fost opriți de un civil și legitimați. Pe Juju l-a tras de-o parte și l-a luat la rost, gutural. N-am auzit clar decât cuvintele: „cât crezi că te mai poate acoperi ăla?” „Ãla” era un securist care înțelegea bine absurdul lumii în care trăiam cu toții și ne proteja, pe cei din arte și literatură. După „despărțirea” de securist, Juju mi-a zis: „Fiule, e groasă ! În noaptea asta iar trebuie să recitesc „Scurta viață fericită a lui Francis Macomber”! Nu mă lasă el, Hem !” În sinea mea am fost luat cu frig, sfârșitul povestirii nu este deloc tonic pentru starea prietenului meu… Peste ani, cu câteva săptămâni înainte de a muri, Juju mi-a zis, așa, într-o doară: „Fiule, de ani buni nu-mi dă pace un aspect.” „Care, Juju?” „Noi, toți, suntem arestați, la fel ca Josef K., încă din prima pagină a vieții noastre…” Pe loc mi-am dat seama că mai marele nostru prieten, de fapt, trăia într-o angoasă kafkiană, ceva nedefinit îmi spunea că sfârșitul său era aproape… Dar, mai bine să urmărim continuarea amintirilor lui George Cârstea. "Black si macaraua" De George Cârstea După tentativa nereușită de a ajunge la Petrochimie, să-și rezolve angajarea, Juju, cum îl răsfăța, franțuzește, Madam Lili pe Gigi Ionescu, n-a mai avut tăria să mai facă încă o încercare. Nici prin stația de autobuz n-a mai trecut vreodată. Cobora doar scările spre gară iar la jumătatea drumului, unde era cârciuma, se oprea. Venea dimineața și bea ceva, stând pe lăzile din spate, iar când se făcea ora deschiderii se întorcea acasă. Nu dorea să vorbească cu nimeni. Își punea un disc cu Joe Cocker și privea în tavan. Îi era frică să doarmă pentru că avea același coșmar: se făcea că era singur în stația de autobuz iar grupuri mari de muncitori, cu cizme de cauciuc în picioare și steaguri roșii fluturând, treceau în cadență prin fața lui. Balta uleioasă era, parcă, mai mare și toate cizmele alea băteau apăsat cadența, stropindu-l de sus până jos, până ce cădea ca străpuns de gloanțe. Atunci steagurile erau strânse grămadă iar grupurile se împrăștiau. În prim-plan apărea unul cu șapcă în carouri și le dădea voie să fumeze, apoi zicea: „Pe individul ăsta faceți-l să-și revină, apoi spălați-l și apretați-l, că avem ordin să-l folosim tot pe el, până o să facă pe nebunul și o să înceapă să înjure, ca să-l putem trimite mai departe.” Juju se trezea transpirat și fără să vrea se repezea în baie și se spăla îndelung, până când îl ustura pielea. L-am căutat de mai multe ori, dar cum la bătăile în ușă nu răspundea, m-am hotărât să-l aștept. Ca să fiu sigur, am mai bătut o dată și am împins puțin în ușă. M-am trezit înăuntru, fiindcă nu era încuiată. Târziu a venit și Juju, cu zăpada înghețată în păr și cu un miros nedefinit de băutură. Din colțul gurii îi curgea un firicel de sânge. „Ce ai pățit ?” , l-am întrebat. „Știam că ai să vii și am lăsat ușa descuiată…” „Cine te-a lovit ?” „Nimeni, m-a mușcat un câine.! Și-a șters, vinovat parcă, sângele de pe barbă. Am adormit de-a curmezișul patului, fără să mai vorbim, doar cu muzica lui Claude Debussy în surdină. M-a trezit dimineața, devreme, fumul înecăcios de „Carpați” și mirosul de cafea arsă pe aragaz. „Fiule, știu cine este !” „Cine să fie?”, zic, încă buimac de somn. „Știu cine este ăla din vis, ăla cu șapcă în carouri.” „Cine dracu este ?”, zic și eu mai nelămurit… „Ad-mi-ni-stra-to-rul ! El este ! Informatorul emerit al blocului, este cel cu șapcă, cel care dă ordine în visul meu permanent ! Dar, mai bine hai, că poftesc să consum o chifteluță, la Coana Geta.” Cum nu funcționa nici un lift, am coborât cele cinci etaje pe scări. La intrare, tolănit lângă ușă, un câine negru dormea liniștit. În jurul gâtului avea înfășurat un fular iar când ne-a simțit s-a scuturat zgomotos și a început să dea din coadă. „Vezi să nu te muște, am zis, rămânând mai în urmă.” „Îl cheamă Black, ne-am cunoscut aseară”, preciză Gigi și îi desfăcu fularul de la gât. Nu i-l mai las, că l-ar putea recunoaște administratorul.” Era o dimineață caldă de iarnă și am hotărât să facem drumul pe jos. Plugurile despicau zăpada în coadă de rândunică și făceau loc mașinilor care patinau pe margini. „Am crezut că ai plecat la Craiova, la sora ta…” Juju m-a privit mirat. „Nu suntem așa de apropiați încât să ne facem vizite. A crezut întotdeauna că tata îmi tolera năzbâtiile chiar dacă după divorț ea a rămas cu el și eu cu mama, care era cea mai mișto dintre vânzătoarele de la magazinul „Universal”. Îl vizitam, în schimb, mereu, dar nu acasă. Mă duceam direct la el, la serviciu. Era la poartă unu, Miron, cu o față plictisită și mirată. Se uita în toate părțile, închidea poarta și mă conducea până la ușa biroului. „Să trăiți, tovarășe Ionescu, vă caută feciorul, domnu’ Gigi.” Se apleca apoi de spate, ca la aplauze, și pleca de-a-ndoaselea. Tata îmi întindea mâna tovărășește și ne duceam, de fiecare dată, să mâncăm doi mici și să bem câte un țap de bere. Îl saluta toată lumea și el răspundea preocupat: „Mă întorc imediat. Am ceva de vorbit cu tovarășul, că e fiu-meu, și pe urmă începem ședința.” Era mare ! Îmi dădea două sute de lei și plecam la Pitești. Îmi cumpăram niște cărți iar restul timpului îl petreceam pe lângă casa Marianei Mihuț, de care eram îndrăgostit lulea.” A făcut o pauză lungă, cu ochii în zăpadă, apoi a continuat: „Miron scria ceva în caietul lui de la poartă și eu am intrat. „Unde te duci, bă?!” M-am oprit, mirat că nu mă recunoaște. „Mă duc la tata.” „Păi, ce, ești de capu’ tău? Stai să-l chem.” A făcut mâinile pâlnie și a început să strige către o macara înaltă, din curtea fabricii: „Nea Gicăăă, te caută fiu-tău, băăă…” M-am uitat cu gura căscată cum tata cobora pe scările macaralei. A venit la mine râzând și m-a pupat pe obraz. „Hai să bem o bere!” „Ce s-a întâmplat ?” l-am întrebat, arătându-i cu capul, macaraua. „Lasă-i dracului, cu partidu’ lor, că nu era de mine.” Mi-l imaginam pe Juju pupat pe obraz când ne-am trezit înjurați de unul, dintr-o basculantă: „Dați-vă, bă, bețivilor, la o parte, ce, v-ați cumpărat șosea ?” Am ajuns la Coana Geta, dar chifteluțe nu mai avea. „Au venit ăștia care curăță zăpada, că le înghețase și coaiele, și „le-a luat” pe toate!” „Nu-i nimic, tovarășa, am zis, dar ne învățasem cu gustul.” „Lăsați, tovarăși, că învățul are și dezvăț!” Acum, după atâția ani, îmi dau seama cât de întemeiat este proverbul românesc. Ne-am dezvățat repede atât de chifteluțele de pește, cât și de poeziile lui Esenin, recitate cu voce tare, la berăria „Zimbru”, pe terasa „Union” și, de ce să nu recunoaștem, ne-am obișnuit de mult fără Gigi Ionescu, poate boemul cel mai pitoresc, al Piteștilor de acum peste treizeci de ani… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate