Deunăzi fi-mea, în obișnuita ei evaluare critică a profilului meu FB (îndeosebi a pozelor), mi-a relevat existența unui „hater” (sau mai exact a unei haterițe).
Mărturisesc că faptul în sine m-a uimit inițial, așa cum ar uimi pe un apicultor ideea că unele albine ar putea avea diabet. Cum dracu ar putea cineva să nu aprecieze contemporaneitatea cu mine, cum ar putea să existe persoane, necum femei, care să reziste glazurii stilului meu fără a sucomba miezului gustos al firii mele?
Într-o primă fază informația mi s-a părut la fel de neverosimilă cum ar fi fost și informări de tipul „Băsescu își dă demisia”, „Tăriceanu reface PNL aripa tânără” sau „Mazăre a sărit peste concursul de samba de anul ăsta”.
Întrucât am obiceiul să dau „unfollow” la plicticoși, „block” la nesimțiți și „unfriend” la fostele neveste, nu sunt mereu avizat despre ce ar putea aceste persoane să comenteze la adresa mea, ceea ce dintr-o perspectivă hemoroidală nu este neaparat un lucru rău.
Din păcate însă iată că investiția într-un computer, smartphone și conexiune internet puse la dispoziția fetei mele au rodit în această informație tulburătoare, respectiv că undeva o doamnă are timp, motivație și energie să mă urască.
Pentru generațiile mai tinere „a urâ” pare ceva neobișnuit și relativ rar , suficient cât să adopte un termen englezesc pentru asta.
Ce uită însă fi-mea și generația ei este că noi, cei care ne-am trăit copilăria și adolescența pe vremea lui Ceaușescu (un mandat), a doua tinerețe pe vremea lui Iliescu (3 mandate, conform constituției) și ultima tinerețe pe vremea lui Băsescu (două mandate, dar mai lungi) nu am avut nevoie de termene care să definească ura ca ceva aparte.
Noi ne-am urât dintotdeauna, pentru că unii eram bărbați, alții femei, unii tineri, alții bătrâni, unii români, alții unguri sau țigani, unii FSNiști, alții țărăniști, steliști sau dinamoviști, punkiști sau rockeri, din Berceni sau din Apărători, șoferi sau pietoni.
Doar în rarele momente în care ne iubeam eram deconcertați și în căutare de neologisme.
Așa că ce vede ea ca ură este numa spiritualitatea caracteristică generației noastre penetrând facebookul. Ce numește ea „hater” este doar o femeie exprimându-și cât poate ea de frumos intimitatea ei spirituală și intelectuală. Discuțiile pline de invective și acuze, un schimb de idei efervescent și semnificativ.
Abia înțelegând asta poate ea să își rotească privirile în jur și să înțeleagă de ce trăim într-o țară, o epocă și într-un context atât de bune.