Critica scriitorilor e îndeobște una afectivă. Dar când se scrie enorm și se citește infim, când scriitorul care ești, are vechi state de redactor și editor, simți nevoia de a face puțină ordine în aglomerarea de cărți, de autori , de edituri, în ideea unei orientări a lecturilor consumatorului.
Prozele Loredanei Dalian, multipremiată la diverse festivaluri sau concursuri, mi-au trezit interesul prin tonul propriu, stilul „blitz” și o limbă română impecabilă. „Aceeași lună peste sat” (Editura REMUS, Cluj-Napoca, 2010, cu un „Cuvânt de însoțire” aparținând criticului Adrian Dinu Rachieru) conține 17 povestiri, nu întinse ca spațiu și respirație, dar cu o profunzime care le compensează scurtimea. Le-aș numi „proze de atmosferă”, pentru convertirea peisajului la un fapt de viață.. Autoarea se folosește de acel „pact” al peisajului natural cu psihologia comunității umane ce-l locuiește, relevând nu armonia, ci relația antonimică dintre cosmos și uman, dintre trup și suflet. Chiar proza care dă titlul volumului e edificatoare în acest sens:”Doar cimitirul însoțește singurătatea puținilor bătrâni rămași, străjuind măreț de pe deal. Crucile veghează liniștea celor tăcuți, băieți și fete cândva, înlănțuiți în horă. Nici horă, nici lăutari nu mai sunt. Doar porțile se vaită, amintind vioara. În colbul din stradă copiii nu se mai joacă, lunca tânjește după chiotele lor./.../Luna-și face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeași lună peste sat.”
Dar „pactul” poate fi și invers: timpul convertit în vârsta personajelor, pentru a descrie comportamentul generațiilor. Dialogul bunică/nepoată din proza „Prima zi de școală” demonstrează prețul bunăstării pe dinafară, în detrimentul celei lăuntrice: „- Voi ce-nvățați acum la școală? - De toate. - Îhîmmm. De-aia sunteți așa deștepți și lumea merge din rău în mai rău. Râde cu ochii la pantofii înșirați pe hol: - Da ‘ bine, barem, că ne-am încălțat! Va să zică... s’tem mai încălțați ca-nainte...”
Deși mici ca întindere, cantitatea de viață ce o conțin, face din aceste povestiri pagini interesante, dezvăluind printr-un fulger de idee intuiția vie a autoarei, care ghicește în materia aglomerată de gesturi și atitudini tocmai pe acelea care definesc structural personajul/ele.
Chimistă de profesie, Loredana Dalian stăpânește dozajele unei bune narațiuni, „reacțiile” și „încatenările”. Are chiar o „rețetă” simplă, dar eficientă: se ia un fapt banal pentru cei incapabili să vadă, și, miraculos, acesta îi spune lucruri esențiale despre sine, despre lume, despre viață: ”Mă uit în oglindă. Sunt urâtă, cu toate smacurile de pe față. Singura cosmeticală care dă rezultate e fericirea. Mă bucur că sunt urâtă.Mă urâțesc și mai tare , întinzându-mi boielile pe ochi. Așa! Frumusețea, inteligența, talentul și toate calitățile omului sunt bune la nimic, câtă vreme nu te ajută să dobândești puținul pe care-l ceri de la viață./.../Privesc cu plăcere firul cum se duce până jos. Nu mi se pare suficient. Îi destram definitiv(ciorapii) și-i arunc la coș. Totul se destramă. Iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi./.../ Să nu fii tristă. Nu sunt. Când ți se prăbușește o lume, cum să fii tristă?”(„Halucinații”).
Întâmplările sunt naturale, iar punerea lor pe tapet nu înseamnă deloc o fotografiere simplă, ci viață reieșită firesc din amănuntul relațiilor interpersonale. Oralitatea , ca mod de exprimare, conferă autenticitate și vioiciune. Iată o expunere de gânduri: „Uite-o! Hai, gâză mică, treci strada, așază-mi-te alături, apoi supune-te ritualului de secole al tuturor femeilor îndrăgostite de cine nu trebuie! Nu spun că nu-mi ești dragă! Dar ai face bine să te așezi singurică în raft, înainte ca eu să mă hotărăsc să-ți fac asta.”(„Sens unic”).
O atenție deosebită este dată relației masculin/feminin, ca în mai toată literatura scrisă de femei, din dorința de deslușire a propriilor trăiri în dependența atitudinală față de sexul tare, în experimentul amar și fără împlinire al solitudinii („Sens unic”, „Domnișoară de onoare”, „Miss Univers”, „Îmbrățișări pentru Florentina”). Femininul iese păgubit prin naivitate, sinceritate, generozitate, dar și victorios prin pendularea între simplitate și complexitate, persuasivitate, reflexivitate. Autoarea, în calitate de personaj (povestiri scrise la persoana întâi) sau creatoare de alte personaje feminine, insistă pe nefericirea de a nu fi iubită, prețuită, admirată, face crize de narcisism, dar în care, pentru a reveni la normal, se autopersiflează. Ironia este antidotul care o salvează de căderea în derizoriu.
Cum Loredana Dalian este și poetă, povestirile ei devoalează uneori o percepție liricizantă a lumii, accentul poematic al unor schițe surprinzând un delicat braconaj în apele prozei: „Se învârt fără rost, ducând cu ei libertatea, aducând pustiul. Șoaptele bunilor îmi foșnesc la ureche a jale, a tristețe fără leac. Mergând înainte ciulinii ca viața, rar poposesc, preț de o respirație. Și iar duși de vânt spre cele lumi. Încotro? Încotro ei? Noi încotro?” („Ciulini”).Floarea ciulinului este emblematică, ea se află și pe blogul autoarei, în chip de „portret”. Þepoșenie și apărare față de intruși, acceptarea de pământ sălbatic și arid pentru a crește, dar catifea și parfum într-o floare nesperată, mov (culoare simbolizând , conform testului psihologic al lui Luscher, sensibilitate, tendința spre identificare cu sinele, spre unificarea impulsurilor, dorința de a oferi satisfacție, fascinație).
Deși aparținând unei lumi mărunte, personajele cărții „Aceeași lună peste sat” sunt mai mult orășeni, trăind la o tensiune înaltă, fie clipa prezentă, fie rememorând viața trecută. De aici și dramatismul multora dintre situații. Proza „Dincolo de timp” Azilul (1) constituie un preambul pentru un ciclu aparte, care s-ar putea numi chiar „Azilul”. Personajele „fișate” în „Generalul”, „Figurantul”, „Ceasornicarul”, „Marița” sunt grăitoare în privința artei portretului, folosind două stiluri cursiv împletie: cel reportericesc și cel narativ, propriu-zis.
Timpul și spațiul trăirii sunt puse cu succes în slujba timpului și spațiului povestirii. Limba narațiunii e solidară cu personajele ei, corectă gramatical și impecabilă în concordanța timpurilor verbale.
Aș fi bucuroasă ca într-o viitoare carte, Loredana Dalian să aibă o optică scriitoricească mai ordonată ideatic și să insiste pe proza de confesiune, pentru că e un fin psiholog, are cursivitate, autenticitate și fler epic.


Passionaria Stoicescu
București, februarie 2014