Discuție prelungită între mine și un domn care își propusese să mă lanseze în lumea afacerilor, respectiv a tranzacțiilor bazate pe cumpărarea la un preț mai mic decât cel de revânzare.
Fără a se lăsa bătut de precizarea mea că de obicei eu fac taman invers, omul a continuat să peroreze întrebându-mă dacă am experiența fondurilor mutuale. I-am replicat ca este o întrebare mult prea avansată, sugerându-i să mă întrebe mai întâi dacă am chef să tranzacționez și în general să discut despre asta la telefon.
Genul ăsta de aluzii a trecut însă mai neobservat decât clipocitul unei picături de apă într-o cazangerie.
După tot felul de încercări de a mă face să recunosc că salariul meu ar putea fi mai mare, blocat de atitudinea mea anticapitalistă, aparent de neînțeles pentru el, omul m-a întrebat și s-a minunat de faptul că nu vreau să câștig mai mult și s-a oferit să își piardă timp și energie, deplasându-se personal să îmi explice cum aș putea totuși, deși nu vreau, să o fac.
Presupun că este un bărbat însurat.
Eu i-am spus că și eu aș veni la el dacă aș putea doar pentru a-i explica mai nuanțat că nu am nici un chef de a tranzacționa ceva. I-am repetat apoi că nu am închis telefonul numai din respect pentru el, dar și pentru că el vorbea fără pauză, dar că desigur această opțiune există încă, ceea ce ar fi mai greu de obținut într-un tete a tete.
Am profitat de mica pauză de inspirație pe care a făcut-o în conversație pentru a– i exemplifica aceasta, ieșind, sper eu definitiv, din lumea marii finanțe românești.