Coada la cumpărături este o tradiție veche în România, datând din perioada lui moș Gerilă, simpaticul babalâc materialist-dialectic care înlocuise pe retrogradul și mistic-burghezul moș Crăciun. Într-o perioadă în care magazinele gemeau de muștar, dar nimic de pus între acesta și pâine, coada la alimente sau, uneori, doar la locurile unde s-ar fi putut să se aducă alimente devenise un mod de viață, o manifestare a egalității noastre (mă rog, doar o parte a noastră) în fața unei diete pe care conducerea de atunci a României o gîndise, în fapt, foarte sănătos (nebazându-se prea mult pe mâncare, necum pe mâncăruri grele).
Coada avea chichițele ei și, la fel ca la o întrecere olimpică existau favoriți, câștigători, trișori în înțelegere cu gestionarii dar și simpli participanți cu mațele perpetuu ghiorăinde.
Procedura impunea adesea antrenament intens, echipament adecvat (scăunele pliante de exemplu), trezire matinală, lucrul în ștafete, dar câștigătorii își puteau umple casa, sau mă rog câte un raft al cămării cu râvnitele distincții – ulei, zahăr, făină și, la recordmeni, carne.
Ceaușescu reușise practic să aplice consumatorismului de tip occidental o lovitură de moarte și, chiar dacă nu a extins din modestie la nivelul propriei familii aceasta sunt convins că a reușit o stabilizare macroeconomică la care actualii stăpâni ai țării pot doar visa (și probabil o fac).
Din păcate, după cum știm, în decembrie marele președinte a pierdut alegerile, apoi s-a urcat în elicopterul greșit, terminându-și ultima vizită de lucru legat la ochi și cu păcănituri în urechi, astfel încât oameni de mai mică viziune, deși foarte asemănători lui în esență, au putut instaura un alt mod de viață în această țară, mod de viață intitulat inspirat democrație originală, apoi democrația originalilor și astăzi, democrație la greu.
Cozile au dispărut, încet, încet – poate cu excepția celor la pașapoarte și acest popor a fost lăsat în fine să consume. Nu atât să producă, pentru că a produce e lucrul dracului, presupune flotări, genoflexiuni, reflecție, timp pierdut, idei și alte bizarerii antidemocratice, dar lăsat să consume, chiar dacă pe datorie, tot ceea ce altor popoare prisosește.
Usturoiul chinezesc, fasolea egipteană, ceapa germană, perele italiene, roșiile turcești, salamul unguresc, vinul moldovenesc și cartofii polonezi au apărut, frumos ambalate, în galantare, pregătite să atenueze foamea acestui popor, astfel că în timp coada, în semnificația ei profund organizatorică, semnificativ moralizantă și plăcut socializantă a dispărut.
Azi diletanți ai cozilor, ce ar fi capabili de mult mai mult, se împrăștie cu iuțeală la multele case ale supermarketurilor, dominați de un singur gând, acela de a ajunge acasă primii, la neveste, în speranța unei iahnii egipteanpo-turco-germană cu afumătura italiană.
În acest context am intrat azi la Mega cu gândul să cumpăr niște pomelo, o rodie și poate o caserolă de rucola. M-am așezat la coadă, prinzând, ca de obicei, loc la urmă. Nici nu apuc să deschid mobilul ca să mai văd ce aberații am mai pus pe facebook aseară, după berile alea cehești când, lângă mine, o tânără vânzătoare a cărei experiență posterioară anului 89 i-a semnalat că 4 oameni la un rând este o coadă inacceptabilă, deschide o altă casă.
Ca un favorit olimpic la semifond în ultima tură de pistă, înainte de a putea să reacționez, evitând cu abilitate bodycheckul meu, o babă tâșnește din spatele meu, ca un trăpaș de soi pe lângă o mârțoagă, proptindu-și chiflele, iaurtul și brânzica pe tejghea cu mândria și confidența cu care mâța își pune șoarecele pe patul stăpânilor în postludiu.
Graba ei suspectă mi-a sugerat desigur că, undeva, într-un cimitir bucureștean prietenele ei o căutau nedumerită și popa însuși, cu ochii la ceas o aștepta lângă sicriul părăsit. Este urât să lași un om cu har să te aștepte, așa că nu m-am supărat că a trecut în față.
Totuși am simțit, în stilul meu pasiv agresiv, nevoia să o întreb dacă a înțeles vreodată că o coadă se formează pe principioul cronologic.
Eu am zis, eu am auzit.