De câțiva ani, de când, cu ajutorul fostei neveste și dorinței ei de a divorța mi-am descoperit pasiunea, timpul și permisiunea de a juca bridge, de a participa la concursuri și de a face parte din lumea bridgeului am constatat, inițial cu surprindere, existența unei tipologii de persoană despre care nu știam nimic înainte – partenerul de bridge.
Față de jucătorul obișnuit de la noi, care este caracterizat de o inteligență supranormală, un bun simț exemplar, întretăiat ocazional de licitații neobișnuite în genialitatea lor, o ținută de invidiat și o locvacitate adecvată nivelului atins, partenerul se dovedește de cele mai multe ori un idiot gregar, frământat de frustrari ascunse, datorate profundei neînțelegeri a jocului în general și a demonstrației de virtuozitate din fața lui, un nebun vociferant capabil doar de licitații la mișto și un joc de declarant ce ar constitui, fără tăgadă, motiv de internare urgentă într-una din secțiile de înaltă performanță ale psihiatriei românești.
Bunătatea inimii jucătorului însă trece peste toate astea și răbdarea lui îngerească îi permite, de obicei să suporte ordura, abordând noi și noi festivaluri în speranța că, într-o zi bună, partenerul va pune, poate, câte o carte corectă pe masă.
Sistemul de licitație este revizuit cu mai multă grijă decât și-ar pieptăna spânul vreun floc apărut în timpul nopții și înmânat partenerului cu încrederea cu care ai da o partitură muzicală unei foci ce cântă la trompetă, deși experiența ultimelor concursuri ți-a arătat că în esența lui acest sistem nu ți-a folosit mai mult decât o epilare inghinală la o călugăriță.
Jocul și rezultatele sunt în principiu de două tipuri – cele bune, în care licitațiile tale au mușcat din adversari ca o văduvă neagră din consort, în care cărțile adverse au fost identificate cu agerimea cu care păianjenul ar identifica un cuplu de muște în rut pe plasa lui și în care un neașteptat dar binemeritat noroc a făcut ca micile tale greșeli să scape nepedepsite. Dar desigur mai există și numeroasele concursuri în care deși ai produs mai mult bridge bun decât produce tricouri un muncitor chinez nu ai putut compensa găurile date de un partener mai hotărât decât un gropar cu un târnăcop nou. În care oponenții te-au ciordit, știind probabil donele de câțiva ani și boul tău nu a ripostat nimic la această hoție. În care toate atacurile tale s-au dus în pământ doar pentru că al tău nu a făcut nimic să aibă cărți acolo, ba mai mult te mai și cârâie că ai atacat la mișto. În care javra nu a putut număra nici măcar cât și-ar număra un downian restul la farmacie.
Inițial nu înțelegeam toate astea și nu puteam face distincția evidentă între nebunul care vociferează, explică, își smulge părul din cap, fișa de convenții din buzunar și cărțile din etu și jucătorul de bridge ușor exasperat, în ciuda terapiei profilactice cu bere.
Recunosc că au fost luni în care mi s-a părut că toți erau la fel și că, ce îi diferențiază este doar gradul de afectare, exact cum în secția de genii militare ale spitalului Obregia diferența o face numai gradul.
Cu timpul însă având, la rândul meu concursuri măcelărite de parteneri și turnee câștigate de mine am realizat că faptul constatat este obiectiv și că, fără această dihanie iritantă de partener am fi cu toții, bridgeștii, drăguți și calini ca niște experți de go în competiție amicală.