Anul acesta pare că unitatea exterioară a aerului condiționat a devenit un spațiu locativ râvnit de o familie de porumbei. Este vorba de doi porumbei extrem de gureși, cu multe proiecte de viitor pe care le dezbat în porumbeasca lor, destul de distinctă prin burlanul hotei mele.
Întrucât perspectivele de a folosi aerul condiționat anul acesta, cel puțin lunile următoare par la fel de puțin probabile ca succesul unei afaceri de comercializare en gros a lăzilor frigorifice prin Laponia, mintea mea scormonește neîncetat alte metode să scap de cicăleala prin care porumbița își exprimă nemulțumirea față de programul, atitudinea generală și calitatea viermilor cu care porumboiul are tupeul să vină acasă.
Un zbiarăt de luptă transmis prin hotă posibil să fi crat un pic de panică, poate și un nod în gușă și arsuri în pipota hurlubilor, dar nu suficientă anxietate cît să-și caute culcuș în sfera auditivă a altora (deși posibil să fi avut un efect în sensul acesta pe vecini). O dată ecoul zbierătului stins conversația orătăniilor a continuat mai vie ca o flacără suflată cu aer proaspăt, la fel ca și felicitările nevestei pentru idee.
Am prins pisica și i-am arătat problema, propunându-i să o scot un pic afară până o rezolvă, câțiva ani de Whiskas urmînd a fi amortizați pe calea activării lanțului trofic. Din păcate însă pisica mea este mai degrabă o contemplativă (ca să nu zic leneșă) decât o vânătoare propriu zisă și relativ temătoare să intre în relații belicoase cu doi porumbei în floarea vârstei, așa că am dat-o jos de pe lopata de zăpadă și am băgat-o la loc în casă.
Pare că bătălia cu cele două înaripate se îndepărtează de victoria mea, premiată eventual cu un rasol și se îndreaptă spre câțiva ani de hurlubărit matinal, probabil amplificat pe măsură ce bestiile se vor reproduce.
Cafeaua mea matinală aduce din ce în ce mai mult cu cea a unui îngrijitor de la grădina zoologică și tot ce îmi doresc este ca în timp un uliu serios și tăcut să se mute pe terasa blocului din față.