tot ce îți spune cineva despre el însuși sau ce afli de la alții, sau din alte surse nu are nici o valoare până nu îi vezi ochii. ce trist e să te înșele ochii cuiva. ochii, ochii sunt ai tăi; porți în tine o gară plină de țigani care scuipă coji de semințe pe jos, de pe care vin și pleacă plânsete. un deja-vu. palpițatii dormind, ce viață. metropole fără sens cu zgârie nori din cerul gurii, înalți arborați în limba legată de gât, încearcă să o înghiți. deschizi gura și simți putregai, gust de benzină, limbă de foc. schizoid, conform testului făcut în momente de fotosinteză umană. lene, ce să mai. fotosinteză, m-ar ajuta dacă aș putea sa o fac. îmi îngheață mâinile, degetele degeră, fac țurțuri sub nas, peisaj albastru de gheață. focul suflețelului ucide gheața mișelește și ne încălzim la flăcăruia de apă a umanității calde, sau a căldurii umane din pompa de sânge. îmi simt încheieturile amorțite revenindu-și în fire încet și miros iarba plaiului și sunt din nou gata sa țes, păianjen etern.
văd cu mii de ochi în stomacul păduchelui din capul vagabondului ce-l însoțește în autobuz pe cel care azi e personajul meu sau eu sau proiecții. navighez prin sistemul circulator al capușei, căci nu mai e păduche aparent, și ies pocnind organismul ei învelit în chitină, împroșcând scalpul deloc imaculat al vagabondului cu o picătură infimă de sânge tăciune. ei nu mă văd. nu se cunosc, primul e mustăcios, pletos și pute a tărie ieftină, personajul-proiecție e neutru sau nul, impasibil și imobil ținându-se strâns de bara metalică mirosind a fier transpirat cu petrosin. metallica la căști. păpușar, baterie. se gândește la ce vrea, dar simt cum e îngrijorat parcă. crede că a urcat într-un autobuz greșit, o dă în filozofie și își spune ce autobuz e gresit și prin extrapolare, ce lucru e greșit? întrezărește o stație la care ar coborî, dar merge până la șofer știind că mașina visului nu se va opri.plănuiește să îl întrebe de ce și poate chiar o face. călători anonimi sardele. nu vă supărați, unde e următoarea stație, nu ați oprit la cea dinainte. traseul e fix, scrie și pe pancardă, mergem în iad. curios și intrigat de nebunia șoferului, gicuțu îl iscodește. și mai e mult? imediat ajungem, acum plecați vă rog de lânga mine, trebuie să fiu atent la drum. în plus, nu este permisă discuția cu șoferul. mă iertați, nu am mai fost niciodată in iad, dar de ce sunteți precaut, dacă mergem în iad nu murim? ba da. gicu simte iadul apropiindu-se dar vede doar străzi și blocuri prin geamul interstelar al autobuzului. tot el scoate atunci un briceag din geantă și meditează. don't kill the messenger. înaintează printre pasageri pasageri si țintind carotida lui charon împlântă lama de oțel strălucitor în gâtul ud de sudoare al țigănosului conducător auto gândind nimeni nu mă duce pe mine in iad. o scoate, sânge roșu sângeriu curge artezian. mașina avansează prin oraș condusă acum de gicuțu, pe locul băltit negru de hematiile fostului charon. vine cineva și îți ia slujba de biet șofer, te omoară fără să știe că mașina tot nu se oprește.
în momente de proastă dispoziție am creat o lume pentru vagabond și pentru gicuțu, pentru charon țiganul. eu i-am creat condamnați și își vor trăi pedeapsa, destinul, infinit, prin mine.existența lor nu a avut vreun sens, existența mea nu are nici un sens. mă încalzesc, începe să frigă. să-mi ia cineva locul
singur, părăsit, adulmec dumnezeirea personajelor mele trecătoare, dar cu suflet și gânduri independente. înconjurat de lumină, mă las pierdut în intersecția cunoașterii, iubirii, spre vis, spre nemurire, între două ape,fierb la foc mediu și sunt orez cu legume