Poate că ea era o fantastă. Locuia la etajul doi și jumătate. Ghena și liftul erau cu jumătate de etaj mai sus ori mai jos. Oricum nu era o cameră a secretelor unde poți ajunge luând trenul de pe peronul nouă și trei sferturi, ca într-o celebră povestire cu mici și mari vrăjitori. Vechiul cinematograf de la parter fusese desființat demult. Spațiul a fost reamenajat și transformat într-un club de petrecere, muzică și dans.

Domnișoara s-a mutat cu chirie acolo într-un an în care clubul dăduse faliment. Era liniște. Chiria i-o plătea un domn binevoitor cu care ea nu avusese nicio legătură. Banii erau principala ei lipsă, pomul vieții ei aproape că nu dăduse niciodată astfel de frunze. Era genul de fată bătrână grasă și liniștită, mereu cu rădăcinile din trecut la vedere și aproape de linia solului. Domnișoara Marta nu uita nimic, ținea cont mereu de fiecare amănunt și credea că lucrurile pot doar să meargă spre mai bine, însă fără ca ea să viseze, fără ca ea să își imagineze ceva. Tocmai de aceea era o fantastă. Nu pătrunsese în lumea vrăjitorilor și nu era acceptată nici în lumea pașnică sau idilică a învățătoarelor sau educatoarelor cuminți. De fapt așa credea ea, că lumea aceea era ca o căsuță în prerie, cu fiecare obiect util la locul său și cu un colțișor cu fotoliu pentru lecturi și ceai, cu zahăr brun pe o măsuță. Ea doar credea că lumea era ceea ce văzuse ea odată în copilărie și își amintea că unii oameni spuseseră despre tatăl ei că este ca un copil mare. Singură, în pacea gândurilor ei, era un fel de azil cu prea multă iubire pentru copii și bătrâni neputincioși; se simțea ca o mamă și desigur nu înțelesese că ea însăși devenise acel copil mare.

Acum, la noul loc de muncă situat în apropierea locuinței, copiii îi spuneau doamnă. Uneori doamna Marta. Își înnăbușea durerea faptului că la vârsta ei toate doamnele profesoare nu mai pot fi decât doamne. De fapt nici nu se gândea vreodată la acest lucru. Încerca să uite că niște fete i-au spus în recreație că ei i-ar trebui un copil al ei să îl legene și să îl îngrijească. Nu a știut ce să le răspundă. Găsea câte ceva de lucru de dimineață până seara în casă, se gândea numai la teze, extemporale, examinări sau proiecte de lecție cât mai interesante. Așa spera ea să reușească, din nou fără niciun pic de fantezie. Își consuma o parte din salariul mic pe hârtii și cerneală de imprimantă pentru materialele didactice pe care ea le considera necesare la orele de la școală, sau care îi erau insistent cerute de șefi sau inspectori. Mergea des la ședințe obligatorii, unde asculta un lung pomelnic de nume și posibile activități școlare viitoare, la fel cu pomelnicul din slujbele bisericești. Odată ședința s-a ținut chiar la internatul unei școli de teologie unde bucătarul sființiilor lor le-a oferit cu dărnicie gustări de post, dar cu deosebit succes printre profesoarele participante. A ocolit și ea masa praznicului ciupind câte ceva pe ici pe colo, apoi a părăsit ședința înainte de finalul ei. Mergea uneori și la cursuri de perfecționare și constata cu mirare, un sentiment constant în viața ei, că alte doamne profesoare se jucau ca niște copii cu altfel de materiale didactice mai interesante, că dansau o horă de piețe și capitaluri unde se striga prețul și se experimenta legea cererii și ofertei. Ea ieșea puțin tristă pe culoar în pauză și își aprindea mecanic câte o țigară, obicei prin care încerca să uite că lumea e mai fantastică decât tot ce văzuse ea până atunci.

De pildă nu înțelegea rostul orelor de serviciu pe școală, în care unii profesori stăteau ziua întreagă într-o cămăruță curată și liniștită la ultimul etaj și aveau un elev pe post de aghiotant, cu alte cuvinte tăiau frunza la câini. Deschisese registrul de însemnări de pe masă și descoperise că alți profesori aveau mai multă fantezie și glumeau despre orele petrecute în acel turn de pază. Marta nu a înțeles nici de ce devenise șefă de catedră sau de ce i se cereau multe fișe și proiecte și tabele interminabile pe care nu putea să le umple cu lumea din fantezia ei goală. Ce să fi scris acolo, când ea număra numai ceea ce vedea în fața ei și nu ghicea defel ce se ascunde după oricare perete?

De fapt, nu înțelegea multe lucruri. Un coleg de serviciu, mult mai popular printre elevi, a încercat să îi deschidă ochii și i-a spus: „Ești o materialistă. Tu chiar crezi că masa asta din cancelarie este pur și simplu numai o masă? Tu chiar crezi că ea există ca atare aici și acum?” Ea a răspuns simplu da. Nu iubea dialectica hegeliană și nici sofismele de orice tip. Nu era o persoană atrăgătoare în conversații. Celelalte doamne profesoare vorbeau despre jocul cu mărgelele de sticlă și în general despre cărți pe care ea nu le citise. Atunci s-a simțit mai tristă și prea singură, dar încă nu își pierduse speranța. Știa, încă dinainte să devină copil mare, că ea mereu rămânea în afara modelor din societate. Își amintea vag poezia lui Ion Barbu despre domnișoara dincolo de mode și timp. Tot ce planifica era în zadar. Faptul că logica nu este suficientă în viață era o lecție pe care ea nu o înțelegea. Prima oară reușea, apoi totul se dărâma. La fel cum în copilărie fusese printre primele la prima probă de alergare de rezistență, dar ultima la a doua, când celelalte fete au înțeles cum trebuie să alerge. Odată, când colegele ei de serviciu fumau în pauză (obicei interzis elevilor), una dintre ele a glumit că sunt prea multe vrăjitoare la un singur ceaun, respectiv singura scrumieră de pe masă. Martei nu i se potrivea astfel de umor, în realitate nu prea înțelegea glumele celorlalți și pentru o clipă a crezut că poate chiar ea era ceaunul, dar mai apoi a scuturat repede scrumul, ca să uite, și lumea părea din nou la fel. Tot la fel nu a înțeles prea bine de ce au rămas atât de mult timp în curtea liceului, atât profesori cât și elevi, după o simplă simulare de incendiu, dar cu pompieri adevărați probabil, cățărându-se și stropind din belșug zidurile liceului.

După aceea a urmat conflictul cu una din clasele la care preda. Refuzase categoric să fie dirigintă, fiindcă oricum avea prea multe hărtii de administrat. Ea rămăsese doar profesoară, dar numai ca titlu onorific. Realitatea era că la orele de curs, unii dintre elevii aceia atât de drăguți, la care ea ținea prea mult cu inima ei prea rotundă, nici măcar nu o ascultau. Așa vedea ea, așa credea ea. Tinerii de 16-17 ani (de fapt ea așa credea că sunt, nu chiar copii cum spuneau ceilalți profesori) făceau zgomot în toate felurile peste glasul ei slab și, când se întorcea la tablă să noteze și să explice vreo formulă, o ploaie de proiectile mari și mici din hârtie reciclabilă sau cretă țintea la ținuta ei destul de impecabilă altminteri. După mai multe mici războaie fără succes, s-a plâns altor profesori, care erau și diriginți sau diriginte, și ei i-au spus pe un ton pașnic că ea deține pâinea și cuțitul și ar trebui să înțeleagă asta. A încercat Marta atunci să îi admonesteze pe elevi, să îi lovească cu note mici, dacă ele erau meritate desigur, dar a fost și mai rău. A intervenit și psihologul școlii și copiii au scris pe bilețele anonime ce îi reproșează doamnei profesoare...un bilet (știa ea de la cine) scria că se pare că e o persoană bine intenționată, dar...altcineva (nu știa ea cine) scria că e prea grasă și cei mai mulți scriau că ea nu știe sau nu poate să comunice, să aibă un dialog cu ei. Marta s-a întristat, era singurul lucru pe care nu l-ar fi dorit, fiindcă tot ceea ce încercase ea mereu fusese dialogul. Încă o lecție pe care nu o înțelesese era că dialogul nu apare atunci când îl dorești.

După doi ani de ucenicie, Marta a plecat, din diverse motive, de la acel loc de muncă. A rămas singură cu chirie, ca un ceas cu cuc defect. Domnul binevoitor nu a mai ajutat-o și banii ei dintr-o moștenire neașteptată s-au tot împuținat. Mai mult decât atât, clubul de noapte de la parterul blocului s-a reînființat cu noi cai putere și nopțile au devenit coșmaruri în realitate. Ceea ce am notat aici sunt spicuiri din jurnalul ei, care a ajuns întâmplător la mine în geantă. L-am citit cu deosebit interes, fiind eu însămi o altfel de Martă. La etajul trei și jumătate, deasupra apartamentului ei, s-a înființat o firmă de avocatură cu tinere doamne pe tocuri și în weekenduri și în afara orelor de program. După ce Marta a reușit mai apoi să se mute în altă parte a orașului nu mai pot spune ce s-a întâmplat, fiindcă jurnalul ei se încheie acolo cu vorbele: „rămâne de văzut”. Se pare că s-a mutat probabil undeva pe lângă Foișorul de Foc, ca să poată eventual vizita muzeul pompierilor, fantastic ca orice altfel de muzeu.