Un ciocănit discret la ușa cabinetului meu. Intră, sprijinită în baston, o doamnă între două vârste (85-90) și îmi mărturisește că motivul pentru care se află la mine, în afara faptului că este bolnavă, este faptul că domnul doctor de sus (arătătorul indicând însă farmacia) îi cere bani, pe care ea nu îi are. În context pare că eu am devenit alegerea ideală.
Un pic mirat de relatare o poftesc înăuntru și o asigur că în ce mă privește nu este cazul să facă vreo nebunie din punct de vedere financiar. Petrec vreo 5 minute încercând să aflu identitatea colegului cu pricina, dar din păcate degetul ei arătător se dovedește mai fluctuant ca o roză a vânturilor uitată pe un magnet, așa că abandonez subiectul după reconfirmarea faptului că acesta se afla undeva deasupra mea (lucru previzibil, cabinetul meu fiind la subsol).
Folosesc obișnuitul amestec de intuiție și instinct pentru a umple găurile negre din țesătura istoricului medical al doamnei, înțelegând nevoile ei și decid să o internez.
Pare că ideea o face fericită dar și, aparent, un pic vinovată, femeia începând să se scuze. Nu văd nimic spart sau ud prin cabinet, așa că nu înțeleg exact de ce se scuză, nedumerire pe care încerc să i-o comunic. La urma urmei singurul lucru ușor neplăcut fusese că uitase complet istoricul ei medical, dar cum aș putea să mă supăr tocmai eu, care acum, la 48 de ani, uit uneori să scot atuurile?
Întrucât scuzele continuă să curgă ca de la un soț nedumerit spre o nevastă îmbufnată mă văd silit să pun piciorul în prag și să-i transmit că dacă se mai scuză o data, nu o mai internez. Ca o basculantă cu frâna trasă valul de scuze inutile se opresc în câteva minute.
De-abia după ce pleacă încep să filozofez în mintea mea...
Probabil că motivul pentru care femeia se scuza era pur și simplu faptul că este bătrână, bolnavă, neajutorată și singură.
Trăim oare într-o societate în care îmbătrânitul este incriminabil ? și dacă da asta înseamnă că societatea noastră e prea tânără sau doar îmbătrânită prematur ?