În ceafă te frământă înșelăciunea unui gol. Apleci timpul în față sperând ca dovada să se așeze în palmele tale.
Bucuria umblă pe trepte. Cu ușurință frica a prins rădăcini în suflet. Spiritul, da, se regăsește liber și universul e fericit atunci când tăcerea se prinde de marginile haosului.
Tristețea? Forma noastră de oboseală. Formă fixă cu melancolii înțepenite în timp.

Căutăm zilnic o fericire de parcă nu știm să trăim și fără zâmbet, astfel, stăm agățați de ideea că universul contează cu noi.

Da, tristețea e o sincopă. Remediul? Fuga de umilire...
Suferința nu are nicio regulă. Cunoaștem intensitatea ei prin greutatea pietrelor din picioare. Materia e haos, dar dincolo de ea suntem noi. Dincolo de posibil e imposibilul.

Viața e oricum doar o simplă alergare prin moarte. Dar dacă tu ești un munte de nisip, atunci eu mă voi întinde pe pământ așteptându-ți căderea. Vom pieri împreună. Tu încercând să găsești pământul, eu înălțând suspinele tale.