Religia creștină este, se zice, monoteistă.
Mă rog, un fel de monoteism care necesită efortul de a integra într-o singură făptură dumnezeiască existența a trei entități separate (tatăl, fiul și sfântul duh) admițând și existența unor sfinți cu oarecare puteri supranaturale care le permit să asculte și să satisfacă anumite cereri.
Eu personal aș defini asta ca politeism, dar respect părerea teologică ce statuează că de fapt această așezare a lucrurilor este un monoteism nuanțat (să îi zicem original)
Cu toate acestea există în lumea creștinilor și o altă zeitate, chiar dacă de semnificație negativă, care le influențează viața de zi de zi și le organizează comportamentul. Cunoscut ca diavol, dracul, lucifer, mefisto, satana sau necuratul acest zeu amenințător își face simțită prezența și impactează credinciosul parcă mai mult decât Isus.
Personal nu sunt convins că marea majoritate a creștinilor își îmbrățișează religia din dorința unei vieți de oferit iubire și perspectiva unui paradis al veșniciei imnurilor religioase cât mai ales de frica repercursiunilor pe care le-ar avea de îndurat în iad din partea lui Ucigă-l toaca.
Istoria ne arată că dorința de a urâ și de a distruge la om este mai proeminentă decât cea de a iubi și de a construi, așa că nu cred că o religie ce nu ar fi imaginat măcar un personaj negativ care să poată fi disprețuit, urât și atacat ar fi avut vreodată șansa de a depăși un număr limitat de prozeliți cu tentă intelectuală.
Creștinul tipic va urî satana și prin satană va înțelege pe toți cei din jur care nu cred aceleași lucruri, nu au aceleași obiective sau nu se comportă similar. Întoarcerii celuilalt obraz îi va fi mereu, de preferat, un rug de purificare prin foc a celuilalt și convertirea copiilor la creștinism se va baza pe frica de focul veșnic într-o măsură mult mai mare decât conceptul vag, prost exemplificat în societatea noastră, al oferirii de iubire.
Până la urmă, dintr-o perspectivă creștinismul în general, cel practicat de majoritatea creștinilor cu siguranță pare a fi un doar un fard care încearcă inutil să așeze aparența de iubire pe obrazul unei societăți ridate dintotdeauna de ură.