agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1671 .



De la noi, la Teleorman
personale [ Jurnal ]
Roșiorii de Vede, Didești, Siliștea Gumești, Zâmbreasca, 17-18 mai 2014

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2014-05-20  |     | 



Florina Isache, poetă și membră a Asociației Culturale „Mileniul 3” din Roșiorii de Vede, mi-a lansat o provocare în octombrie anul trecut, la Festivalul de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” de la Mizil: Ce-ar fi să ne întâlnim la Roșiorii de Vede în cadrul unei acțiuni organizate de Asociația lor? De ce nu? Ne-am revăzut anul acesta, în februarie, la lansarea mea de carte de la București, când Florina, internată pentru analize, a fugit din spital să ia o porție de literatură. Iar m-a amenințat cu invitația, eu iar am amenințat-o că vin, dacă mă cheamă. N-a durat mult și invitația a sosit via e-mail din partea A. C. „Mileniul 3” pentru A.C. „Helis”. Au dat curs invitației, în afară de mine, scriitorii ialomițeni: Titi Damian, Florin Ciocea și Carmen Tănase. Întâlnirea a avut loc în zilele de 17 și 18 mai 2014.
Sâmbătă, la Casa de Cultură din Roșiorii de Vede, ne așteptau, împreună cu doamna directoare, membrii Asociației, care ne-au întâmpinat cu o bucurie care s-a suprapus peste a noastră și care ne-a însoțit pe tot parcursul întâlnirii.
Mihai Petrescu ieșise la drum, să nu cumva să ne rateze. Deși eram numai cunoștințe virtuale, când am parcat mașina și i-am zărit silueta pe partea cealaltă, am știut că este el și că pe noi ne așteaptă. Îl „cunoșteam” de pe un site de literatură, unde îi citisem articolele dedicate aviației și aviatorilor. Nebun de aviație, ăsta-i Mihai. Mă așteptam să ne întâmpine într-o carlingă.
Constantin Ciubotaru mai să nu mă recunoască. Mă văzuse prima și ultima dată în 2008 (tot la Mizil) și a ținut să precizeze: „Vai, domniță, dar ce v-ați schimbat! Eu vă știam așa subțiricăăăă!” Nu vrea să priceapă că au trecut și peste mine anii. Sau kilogramele, mă rog. Încerc inutil să-l conving că tot eu sunt, să-l acomodez cu noua mea imagine. A doua zi o ținea tot pe-a lui: că el îmi păstrează imaginea aceea și numai pe aceea! Drept pentru care am hotărât că, de săptămâna viitoare, voi dubla numărul turelor de stadion.
Liviu Comșia strânge mâini în ușă. Nu, nu așa! Cordial, nu ca la securitate. Trec de el, apoi mă întorc, precum personajele din desene animate, cărora le pică fisa mai greu. Îmi amintesc că l-am văzut la Alexandria, în 2012, că a făcut o cronică la una dintre cărțile mele, pe care a și publicat-o. Se cuvine să-i strâng și eu mâna (tot în ușă) pe chestia asta.
Florina, ca Florina... tot timpul a zburat ca un fluture. Zbâr încoace, zbâr încolo, să le fie invitaților bine, să nu le lipsească ceva, să nu-i scape vreun detaliu. Da’ mai stai și tu, soro!
După formalitățile de întâmpinare, am trecut la fapte. Mai întâi am fost invitați noi să ne prezentăm, apoi s-au prezentat și gazdele noastre. Fiecare a spus câte un cuvânt bun, a lecturat sau a cântat, într-o atmosferă demnă de ... mileniul 3. Am prezentat pe scurt „Helis”-ul, apoi pe noi înșine. Carmen și Florin au citit poezie, domnul Damian și cu mine – proză. După ce ne-au ascultat cuminți și ne-au aplaudat, a venit rândul gazdelor să vorbească. Domnul Constantin T. (de la tata) Ciubotaru a făcut o prezentare succintă a Asociației „Mileniul 3” despre care aflăm că a luat ființă acum 14 ani și că are relații de colaborare cu peste 20 de localități din țară. Florina Isache a citit cu multă sensibilitate poezie, acompaniată la chitară de Silviu Arsu. De altfel, momentele „vorbite” au alternat cu cele muzicale. Foarte frumos a cântat Silviu, împreună cu un tânăr licean.
Mihai Athanasie Petrescu a citit o proză neterminată. Doina Chereceș din Alexandria a avut o intervenție grațioasă. Ne-am amintit că ne-am cunoscut la Călărași, acum 6 ani. Mică, mică-i lumea asta! I-am mai ascultat pe Vasile Dumitru Delceanu care și-a exprimat nostalgia întâlnirilor de altădată, întrebându-se retoric unde sunt tinerii, pe Domnița Neaga, Sanda Maria Popescu, Ion Scarlat, Ion Drăghici, Ion Bădoi (de la „Opinia Teleormanului”); ne-au fost prezentați pictorul Dumitru Ciocan Sin și sculptorul Costel Păun.
Eugenia Dumitriu, pictor și poet, a făcut invitaților o frumoasă surpriză, încondeindu-ne pe fiecare, citând din „Fidelitatea lecturii” de Titi Damian sau dintr-un text al meu – „Plecările”, un fragment în care s-a regăsit. Scriitorul și jurnalistul Liviu Comșia a venit cu remarci pertinente privind destinul literaturii actuale și ne-a prezentat revista „Drum”, de fapt un jurnal cultural, o formă de jurnal care nu prea mai există.
Doamna Elena Drăghici ne-a cântat un cântec românesc și, pentru că apucase să-i scape că știe și rusește (ulterior am aflat că a studiat rusa la facultate), am rugat-o să cânte unul și pe limba lui Dostoievski. Ceea ce a și făcut. Mulțumiri!
O frumoasă surpriză am avut din partea Primăriei care a oferit fiecărui invitat de la „Helis” cărți, pliante și reviste, documente așadar care reprezintă oglinda Roșiorilor. Prima parte a întâlnirii s-a încheiat cu schimburi de cărți și reviste, adrese de e-mail, invitații de colaborare la revista „Caligraf” și alte „bazaconii” care se petrec atunci când se întâlnesc scriitorii.
Ne-am deplasat apoi la Centrul Cultural unde am admirat expoziția de sculptură (în piatră de râu!) a lui Costel Păun. Extrem de interesantă, având în vedere materialul folosit, varietatea și frumusețea acestuia, dar și măiestria artistului. Instrumentul cu care face prelucrarea este flexul, iar finisajul se execută prin polizare. Spre deosebire de Mihai, care umblă cu ochii în sus, după avioane, Costel Păun merge cu privirea plecată, căutând pietre. L-am întrebat, când nu expune, unde ține lucrările. Iar răspusul a fost: acasă, mărturisind că are peste 150 de piese. Ne-a invitat să mergem a doua zi acasă la dumnealui, dar, din păcate, n-am reușit, programul fiind încărcat. Dar am plecat fiecare cu câte o amintire de la domnul Costel, câte o frumoasă lucrare, pentru care mulțumim.
Sediul Asociației „Mileniul 3” este mic, dar cochet, respirând literatură. Fotolii, mese, cărți, sobe. Și expoziția de pictură a Eugeniei Dumitriu. Mai important dintre toate mi se pare faptul că, după cum au mărturisit milenarii, „Avem sau nu treabă, ne întâlnim aici în fiecare joi.” Florina îmi arată: „Iarna, ăsta e locul meu. Domnul Ciubotaru face focul, iar eu stau lipită de sobă.” Asociația are și un binefăctor: domnul doctor Viorel Dinu care le oferă găzduire pentru sediu și le „mai scapă din ciubucul dumnealui”, cum a glumit C.T. Ciubotaru. Tot respectul nu doar pentru gestul domniei sale, ci și pentru prezența sa încântătoare. Dacă astăzi cultura mai supraviețuiește, se datorează și acestor oameni generoși (rara avis, dar mai găsești câte unul pe unde te duci) care, din ce am observat, de regulă sunt foarte modești, spunând că ei nu fac nimic, ei doar ajută cu ce se poate. Dar să ne intre bine în cap: fără acest gen de ajutor, nu se poate! Doar guvernanții consideră că actul cultural nu cere (sau nu merită) bani. Și pentru că am ajuns la acest capitol, nu vreau să rămână lucruri nespuse. Poate unii cititori își imaginează că întâlnirea noastră a beneficiat de ajutor financiar din partea vreunei instituții de stat. Mi-ar fi plăcut să fie așa. Dar toată cheltuiala a fost efortul comun al milenarilor care au pus mână de la mână (fără a fi neapărat oameni cu dare de mână; unii sunt profesori pensionari), în fața cărora mă înclin cu respect. În lumea în care cei mai mulți se văicăresc că nimeni nu face nimic, sunt oameni care tac (sătui de-atâta vorbă) și fac. Cinste lor!
În curtea în care se află sediul ne-am fotografiat, mângâiați de un soare prietenos care, de altfel, ne-a însoțit pe tot parcursul celor 2 zile.
Surprizele nu s-au terminat. Am mers la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Roșiorii de Vede, unde ne aștepta masa, într-o ambianță superbă, pe o terasă în grădina bisericii. Dar înainte de a merge la masă, am intrat în biserică unde părintele Emilian Trică, bun prieten al milenarilor, cum aveam să constat, ne-a întâmpinat, ne-a dat câteva explicații, ne-a miruit și apoi a făcut o scurtă rugăciune, după care am cântat „Hristos a înviat din morți”. Din monografia Bisericii „Sf. Ioan”, alcătuită de Constantin T. Ciubotaru, care este și membru al Consiliului Parohial, aflăm că aceasta este a șaptea, în ordinea vechimii, din cele opt biserici din Roșiorii de Vede. După cum se menționează în Pisania originală, a fost construită între anii 1842-1845.
La masa frumos aranjată, forfoteală mare. Florina și-a pus toată familia la muncă. Pe soțul ei nu l-am văzut stând jos (nici a doua zi), doar a servit, a debarasat, a supravegheat. Mulțumim, domnule Isache! Știu, știu, de mulțumiri aveți sacul plin, dar ce mai contează una în plus? Atmosfera e întreținută de Silviu (chitară/ voce) și părintele. Unii cântă, alții vorbesc. Se abordează teme literare, religioase, generale. Mai primim niște cărți, comandate special pentru noi, de domnul doctor, având ca autori pe Sf. Teofan Zăvorâtul și Sf. Nicodim Aghioritul. Domnul doctor și domnul polițist vorbesc despre Israel, de unde se întorseseră nu demult, marcați. Aflu că între părintele Trică și Asociație există o legătură strânsă, uneori organizând acțiuni culturale împreună. Ne îndurăm cu greu să ne smulgem din peisaj, dar trebuie. Așa că mergem să ne cazăm, ne facem că ne odihnim o oră, apoi din nou la program. Cât am stat în camere, s-a arătat o ploaie scurtă, pretext pentru un curcubeu să se ivească pe cer. Privindu-l din balcon, mi s-a părut ca un salut în cinstea venirii noastre la Roșiori. Dom’ doctor, ați comandat cumva și curcubeul?
Repede repejor plecăm spre muzeu. Era doar noaptea muzeelor. La intrare, trona afișul cu noi. Am intrat și am asistat la două expuneri însoțite de expoziții despre două foste personalități ale orașului: Petre Stroescu și Petre Voivodeanu. Ne-am bucurat și de surpriza muzicală, susținută de un domn profesor (vioară) și doi elevi ai săi (vioară și acordeon). Înainte de a urca la etaj, pentru un tur, am schimbat câteva cuvinte cu jurnalistul Gabriel Argeșeanu și scriitorul Liviu Comșia. Turul muzeului ne-a fost asigurat de fosta doamnă directoare, acum pensionată. Am întrebat-o ce o motivează să vină în continuare, deși nu mai este nevoită. A ridicat din umeri, un fel de : „parcă poți sta departe de ce-ai iubit!” Foarte interesante exponatele, modul de prezentare și mai ales atmosfera creată, constituind o fărâmă de viață dintr-un Teleorman de altădată, atât al țăranilor , cât și al intelectualilor. La ieșire, o colecție de păpuși japoneze, donată de o japoneză care lucrase doi ani la muzeu. Aflăm că în Japonia, colecția de păpuși e un fel de zestre pentru fete, o zestre care se alcătuiește încă de când copila se află în primii ani. La ce se presupune că-ți folosesc păpușile ca zestre n-am înțeles. Dar e adevărat că, pentru a-i înțelege pe japonezi, ar trebui să trăiești (cel puțin o vreme) printre ei. Și nu doar printre ei, ci la ei acasă!
Ne plimbăm pe străzi. Roșiorenii serbează zilele orașului. O sărbătoare ca peste tot în țară, care îmi lasă un gust amar. Muzică bezmetică dată tare, fum de la grătarele de mici, câteva comedii, tarabe cu nimicuri. Numai pe fețele oamenilor nu se vede bucuria. Tinerii se plimbă dezorientați. Măcar ei au tinerețea! Mă bucur de compania unui maidanez care are chef de joacă. Îmi tot înhață o mână, prefăcându-se a o mușca. Eu mă prefac că mă doare. Nu mă crede, evident. Știe prea bine că nu mușcă, ba chiar are grijă să nu înfigă colții. În tot acest joc al prefăcătoriei, se află o sinceritate debordantă. Dacă tot ne-am împrietenit, îmi aplică și două lăbuțe pe haine. Nu-i nimic, tot trebuia să spăl rochia! Ne conduce până la hotel, apoi dispare în drumul lui. Mă simt trădată; mi se pare că se desparte prea ușor. Mentalitate de maidanez! Când trăiești pe drumuri, nu-ți permiți luxul atașamentelor.
Mai socializăm pe holul de pe palier, râdem, glumim, vorbim sau tăcem, însă tot comunicăm. Ne îndurăm, în cele din urmă, să mergem fiecare pe la casele noastre. A doua zi nu era de stat!

Duminică. Bat clopotele. Pentru slujba de duminică, Florina îmi indicase o biserică mai aproape de hotel. Poartă hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Nu stau mult, timpul nu-mi permite. În curtea bisericii, pe o băncuță, o bătrânică vinde frumusețe cu un leu. Buchete de steluțe albastre (nu știu ce flori sunt, dar sunt minunate), combinate cu clopoței mov. Iau unul. Îmi mulțumește și îmi urează sănătate. De parcă i-aș fi dat cine știe ce avere. În timp ce mă îndepărtez, mă întreb de ce n-am luat mai multe. Mă rușinez de mine, dar nu mai am timp să mă întorc. Ce puțin suntem dispuși să plătim pentru frumusețe!
Pornim cu trei mașini. Mergem pe un drum pe care nu mai circulă nimeni. O vreme superbă ne încântă privirile, ca și peisajul ușor sălbatic, iar colinele sunt chiar forma de relief care mă face să simt că plutesc. Mihai greșește drumul, întoarce. Eu întorc după el. Dar nu știu cum se face că lui, deși are mașina mai lungă, îi reușește din trei mișcări. Mie, abia din cinci. Prudența, deh! Șanțurile nu mi-au plăcut niciodată. Intrând în Didești, mi se accentuează senzația de sat părăsit, de lume dincolo de lume. Intrăm în clădirea care se recomandă drept „Expoziția Gala Galaction”. M-am bucurat atât de mult să merg acolo! De când am descoperit scrierile acestui mare scriitor, m-am îndrăgostit de ele. De altfel, titlul acestui text l-am „furat” de la nuvela „De la noi, la Cladova”. Nu știu ce mă așteptam să văd, nicidecum vreun Luvru, dar nici o biată clădire ce stă să cadă, cu ușa de la intrare având vopseaua cojită... Dar eu nu mă dusesem să văd uși, ci să mă umplu de spiritul unui mare om de cultură, nu doar scriitor, dar și preot (pe numele adevărat Grigore Pișculescu), traducător de elită (a realizat traducerea Bibliei după textul grecesc al Septuagintei), profesor de teologie, decan al Facultății de Teologie din Chișinău, academician etc. A publicat atât cărți teologice, cât și literatură de ficțiune. A excelat în proza scurtă. Cineva chiar spunea că Galaction și V. Voiculescu sunt marii corifei ai prozei scurte românești. Subscriu! Doamna Sanda îmi arată o fotografie și îmi spune: „Aceasta este biserica la care ați fost azi-dimineață. Înainte, a fost mănăstire. Zidul acesta exterior, era, de fapt, partea din spate a chiliilor.” Apoi: „Aici s-a petrecut acțiunea din „Papucii lui Mahmud””. Niște odăjdii, un potcap, instrumente de scris, cărți îngălbenite – semne ale trecerii sale prin viață. Atât rămâne dintr-un om? Ba nu! După Gala Galaction au rămas o traducere a Bibliei și alte traduceri semnificative, Papucii lui Mahmud, Moara lui Călifar, Lângă apa Vodislavei, De la noi, la Cladova...
Puțin mai departe, mergem la biserica din sat. Acolo unde a slujit ca preot și bunicul dinspre mamă al scriitorului. Enoriașii plecaseră. Părintele se afla în biserică, încă nu-și lăsase straiele de slujbă. Ne-a privit puțin mirat când a văzut o mulțime năvălind pe ușă. Semn că mulțimile nu se prea îmbulzesc pe acolo. Senzația de părăsire e parcă și mai accentuată aici. Biserica, un adevărat monument de patrimoniu, are tencuiala și pictura deteriorate. Părintele ne spune că singura pictură originală (de pe la anul 1700) este icoana pictată pe peretele din stânga a Sfinților Împărați Constantin și Elena. Restul s-a refăcut în 1936. De-atunci, nimic. Vopseaua e ștearsă, scorojită. Sfinții parcă plâng. Dumnezeu abia se zărește din mucegai. Ce bijuterie ar fi această biserică, dacă ar fi restaurată! Am găsit și legături cu ialomițenii: tatăl părintelui slujitor e din Manasia; tatăl lui Gala Galaction – de la Gura Ialomiței (mărturisire a autorului).
Plecăm spre altă lume a satului: Siliștea Gumești. Satul de baștină al unui alt mare scriitor: Marin Preda. Oprim la Memorialul Marin Preda, din clădirea fostei școli în care a învățat scriitorul. Aici, ceva mai multă dichiseală decât la Didești. Mirosul de dușumea dată cu motorină mă aruncă în timp. Și la noi la Munteni, când eram elevă, dușumeaua se ștergea cu motorină. Ce conta că vaporii sunt toxici, iar noi îi respiram? Stăm în băncuțe, facem poze, ne prostim. Vorbim, ascultăm explicațiile gazdei. În curte, tronează și un bust al lui Marin Preda. La un moment dat, se arată și domnul Primar care ne salută. Îl pescuim pe poetul Alexandru Cutieru și ne continuăm drumul până la fosta casă a scriitorului, cea care ar fi trebuit să fie casă memorială, dar deh! Urmașii cer mult, statul nu dă. Drumul e plin de gropi, mari și dese. Nu mă mai chinui să le ocolesc, oricum sunt pe ambele părți, așa încât, oricum ai coti-o, tot ... dai în gropi. Părăsire, sărăcie, amorțire... Totul îmblânzit de soare care, doar el, strălucește pentru toți. Prin contrast, pe sus flutură bannere electorale, cu doamne vopsite blond sau roșcat, râzând cu toți dinții, plesnind de bunăstare și asigurându-ne că numai votându-le pe ele vom fi fericiți. Sau domni la cravată. Totuna. Pe băncile de la poartă, oameni bătrâni, triști, plictisiți de viață. Casa lui Tudor Călărașu (tatăl scriitorului) e o ruină. O ruină păzită cu lacăt. În curte, iarba strigă după coasă. Cineva a aruncat pesemne cu o piatră care a spart un geam. Așa. Să se știe că el e mai tare. Ne cocoțăm pe gard să vedem cât mai mult. Ce curte mică, ce căscioară! Câtă sărăcie trebuie să fi fost aici cândva. De nicăieri apare un vecin care ne deschide poarta, fără să i-o cerem. Ne bucurăm și năvălim prin iarba până aproape de genunchi. Îmi lipesc ochiul de geam și văd un interior gol. Se zărește doar undeva, în stânga, o vatră. Cândva, aici au trăit oameni, au iubit, au dat viață, au plâns, au suferit... Nu știu de ce, mă simt ca un violator care dă buzna în intimitatea cuiva. Doar că acel cineva nu se poate apăra în niciun fel. La plecare, vecinul ne spune că mai încolo a fost fierăria lui Iocan (știe omul!), colo, în capul străzii, cum te duci pe dreapta. Dar acum e bouticque. Bouticqul lui Iocan. Un butic foarte închis și cu reclamă de butelii de la Petrom. Acum, proprietatea privată din România nu se mai află în mâinile unor alde Iocan, ci în „lopețile” marilor magnați petrolieri. Ce-ar fi zis Moromete? „Asta depinde de facultăți!” Nu, Moromete, acuma depinde de bani. Dacă marii petroliști s-ar scutura de mărunțiș din buzunare, vi s-ar umple și vouă gropile. Dar cum marii petroliști nu-și vor scutura niciodată mărunțișul din buzunare, încercați și voi cu bannerele alea care fâlfâie pe sus. Poate reușiți să astupați măcar o groapă.
Sufletu-mi plânge și-mi râde în același timp. Stranie, dar plăcută senzație. Totuși, nu cred că mi-ar fi plăcut să văd termopane. Pare mai autentic. Dar consolidată și scoasă din ruină și bălării ar fi meritat casa asta.
Din nou în mașini. De data aceasta, către Zâmbreasca, la căsuța părinților Florinei. Dar mai întâi, oprim să fotografieze Mihai un avion al Romanian Air Force. La casa Florinei, pe lângă un peisaj mirific, ne întâmpină doi oameni calzi, părinții ei, plus fiica și nepoțica, soțul și tot neamul. Suntem primiți cu pâine și sare. Minunat! Suntem hrăniți ca purceii îngrășați în ajun de tăiere. Convin cu Carmen să mai dublăm o dată numărul de ture de alergare. Toată lumea e veselă, vremea e splendidă. De mult nu m-am mai simțit atât de acasă la niște oameni pe care abia i-am cunoscut. Îmi era dor de frumusețea simplității și a tradiției. Părinții doar tac și veghează să avem ce ne trebuie. Sunt oameni obișnuiți să facă. Lucrul acesta se vede și din gospădăria pusă la punct. Facem o plimbare în spatele curții, unde-i și-un râu și o priveliște de vis. Carmen se oftică pentru că a crescut la oraș, în cutii de chibrit. Găsim un Ciuș care paște liniștit și care se dă la o parte când ne vede. Nu-i place de noi. Are dreptate. Nici el nu-i obișnuit cu oameni care vin doar să se uite.
În fine... ne luăm cu greu la revedere, ne urcăm în mașini și revenim la Roșiori. Acolo, pupături, schimburi de cărți, de telefoane, promisiuni. Aproape nu-mi vine să cred că am trăit două zile atât de minunate! Și îmi pare rău că trebuie să plec, dar chiar trebuie. Pe domnul Damian abia îl scot dintre gagici. Îl ameninț cu doamna Victoria, n-are niciun efect. Îl ameninț că plec fără el, abia așteaptă. N-am încotro și-mi folosesc vocea de amiral: „Domnule Damian, azi! Acum!” Și îi arăt ușa mașinii. Execută ordinul și, în sfârșit, demarăm. De la Roșiori, la noi.
Dragi prieteni care ne-ați fost, care ne sunteți, nu am cuvinte să vă mulțumesc. Voi, ca scriitori, știți prea bine că uneori cuvintele sunt atât de sărace. Doar vă îmbrățișez în stilul meu stângaci și vă dedic textul acesta. Vă spun doar atât: mi-a fost drag să vin (și poate am să revin) de la noi, la Teleorman.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!