Toate astea pentru un strop de nectar. Durerea, plictisul genezei. M-am născut pentru a umple un gol de zeci de ani și eșuez în a mă proiecta cu trupul de sânge în viitor. A muta înaintea demonului, păpușarului, adversarului, a trăi în viitor. Asta e mântuirea, și asta e nebunia. Poate că salvarea stă într-o terapie cu șocuri electrice și am tras draperia, cortina peste scena din fața ochilor mei, peisaje pe fereastra casei bunicilor, o ploaie cu găleți de aur. Îi văd clar așa cum am citit că trebuie să îți apară, senini dar monstruoși în lipsa mea de înțelegere, îngeri orbitori sau iele păgâne, vrăjitoare verzi antrenate-n dansul îndrăcit al ploii. Ies pe geam în mijlocul lor și prind a mă învârte în hora încărcată de fum, atât de repede încât ne ridicăm la cer și atunci ploaia stă dar cerul se face negru și după un urlet gri al norilor, ce pare să fi durat cât o clipă de tipul celor în care sunt prins că am umblat la priză cu andrelele. totul se schimbă în aur pur și gustul cerului lăptos de iunie îmi inundă centrii olfactivi de undeva din carcasa din care ies cu toată conștiința. Mă văd, persoana a treia. Cât de mult mă iubesc, dar cât de mult am vrut să scap din închisoarea eului. Acum sunt nor, piatră, floare, mamaia, înger, dumnezeu, wc, urlet, gând, oglindă, totul, nimic. o secundă a durat totul, sunt jos, ard de viu, din nou eu, mereu eu... atunci totul s-a schimbat. Mamaia spunea să nu ies niciodată în ploaie, că te trăznește.