O doamnă intră în cabinet și mă anunță că a sosit.
Poate că a întârziat un pic, dar iat-o, a venit.
Întrucât nu am mai văzut-o niciodată și aparent terminasem toate programările de internare pe ziua de astăzi îmi manifest un optimism extrem de moderat față de fericitul eveniment și o întreb cum o cheamă.
Într-adevăr Xuleasca nu era programată astăzi. De-abia peste 1 săptămână este trecut numele doamnei în agendă.
Comentăm împreună faptul, ea de pe poziția unei craiovence care a întreprins o călătorie îndelungată, riscantă și costisitoare până pe acest meleag atât de puțin oltenesc, călătorie care ar fi păcat să se piardă într-o neinternare, eu subliniind mai ales diferențele care îmi par consistente între data de 26 mai și cea de 2 iunie.
Argumentele mele prevalează într-un final, cel puțin așa înțeleg eu din modul detaliat în care mi se explică despre posibiltatea doamnei de a se întoarce la Craiova cu ajutorul cumnatului ei, un bărbat de ispravă, conducând un Oltcit prăzuliu, etc, etc, etc.
O încurajez să nu întârzie la acest festin automobilistic lungind inutil conversația cu mine
Când, după câteva consulturi, ies la ceea ce superficial ar părea fumatul unei țigări (în realitate fiind aprofundarea mintală temeinică a cazurilor) doamna mă salută voioasă chiar dacă ușor rușinată.
Aparent era, de fapt și de drept, programată la un coleg dintr-un cabinet învecinat.
Cumnatul putea să pună , în context , prelata pe Oltcit liniștit și eu eram prevenit că va trebui să îmi suprim anticiparea bucuriei de a-i afla problemele de sănătate.
O nedumerire o bântuie totuși, respectiv cum de era ea programată peste o săptămână la mine.
Dar îi rezolv nedumerirea familiarizând-o cu fascinanta realitate a posibilității ca pe mai mulți oameni să îi cheme la fel. Se uită ea un pic suspicios la mine, dar pare a înțelege.
La urma urmei la olteni fiecarui al zecelea om i se spune „tizul”