Toată viața am fost extrem de aproape de o zi luminoasă, o zi plină de reușite, începuturi promițătoare și hotărâri nestrămutabile, o zi numită „mâine”.
Ca și viața unora dintre voi și viața mea are nevoie de restructurări periodice.
Democrația internă care mă animă, în ciuda unei tradiții de 48 de ani, are ocazional manifestări de anarhie, tendințe contradictorii și acțiuni întrucâtva criticabile. Ca urmare ocazional se simte nevoia unor schimbări în legislativul interior care îmi stabilește prioritățile, în executivul impulsiv al creierașului meu care stabilește activitățile sau la nivelul unora din organele mele mai neliniștite ce uneori fac un lobby extrem de intens pentru propria lor agendă.
Dacă aș trăi într-o dictatură lucrurile ar fi simple. Creierul ar fi spus de mult plâmânului că fumatul nu e bun, i-ar fi vorbit ficatului de apa de izvor, mațelor de legume și sulii de posibilitatea vagă ca unele din alegerile ei să fi fost întrucâtva inadecvate.
Nu sunt convins însă că restul trupului meu, însetat de democrație, ar fi îmbrăcat această dictatură politică și nu s-ar fi revoltat față de tirania inacceptabilă a dorinței de progres. Sunt absolut convins că mai ales sula și cei doi complici de care este atât de apropiată s- ar fi angajat în acțiuni teroriste de natură a destabiliza și arunca dictatorul rațional în brațele revoltei și psihozei.
Așa că forma de guvernământ aleasă încă din adolescență, momentul în care facțiunea hormonală a încercat primul puci, a fost o democrație suplă, în care există o reprezentare echilibrată atât a forțelor extremiste, capabile de zile de beții, fumat și răvășit femei, cât și a celor moderate, care mă trimit zi de zi la muncă și plătit facturi.
Dar ca un complotist urmându-și implacabil viziunea autoritaristă creierul meu își face, ocazional, cunoscută propaganda pentru o viață nouă, pură și sănătoasă. Din tusea purificatoare trage concluzii alarmante pentru masa manipulabilă de alveole pulmonare și este suficientă o mică mahmureală pentru ca să-nceapă a băga în sperieți ficatul, cât e el de mare.
Din fericire un cuib de rezistență pelviană reușește, zi de zi, prin fermitatea reacțiilor și amploarea manifestărilor cu care salută mediul înconjurător, îndeosebi dacă acesta include și femei, să contrabalanseze fascismul unei vieți pseudomonahale pe care, dacă m-aș lua după cortex, aș începe-o.
Așa că trec prin viață între realitatea dezbaterilor prezentului visceral și hotărârile raționale, din fericire programate, de 48 de ani, pentru a doua zi.