Performanțele frumoase ale Simonei Halep au declanșat, o adevarată halepomanie.
Este de înțeles. După atâția ani de înfrângeri sportive, la toate sporturile, pe toate terenurile și în toate anotimpurile posibile, existența unei ființe, care nu pare a dori să renunțe la cetățenia de român, capabilă a caștiga partide cu miza în numele nostru colectiv ne satisface, oricât de puțin am fi contribuit fiecare din noi și toți ca popor la asta.
Într-un fel pare că Simona joacă și caștigă pentru fiecare dintre noi, aducându-ne gloria sportivă pe care stilul nostru general de viață, pe canapea cu berea-n mână ni-l refuză.
Posibil ca faima Simonei sa fie pe undeva și conjuncturală. Incapacitatea naționalei de fotbal de a se califica vreodată undeva, a echipelor romanești de fotbal de a marca au facut un gol in mintea simpluță a românului, gol pe care relatările obsesive despre bețiile și gândurile fotbaliștilor, deși lăbărțate pe mii de pagini și in ore de talkshowuri, nu il pot până la urma umple.
Aș mai puncta că, așa cum se poate constata în istoria noastră atletică, atunci când e vorba de performanță, de rezultate mari obținute prin muncă, viață sportivă, frustrări și perseverență, ca și în viață, cu politețe bărbatul român se dă de-o parte și lasă loc femeii, fie ea gimnastă, handbalistă sau tenismenă.
Exista undeva o sete ce urcă din ficat, o poftă a nasului după cocaină și a plămânilor după tutun care fac ca marile talente masculine ale țării să se împotmoleasca în mediocritatea șprițurilor cu colegii de la Petrolul sau în branduirea sticlelor de țuică piteșteană după culoarea ochilor, într-o voioasă irosire permanentă pe care, iată, femeile nu o prea reproduc.
Oricât de fragile, vulnerabile la înjurături și usor de pălmuit ar putea parea multora dintre români.
Așa că nu pot decât să mă alătur curentului halepofil și să ii multumesc ei, ca și altor sportive care ne fac cinste.