Prima parte a vieții am trăit-o în ceea ce adulții din jurul meu numeau „socialism” sau „comunism”.
Retrospectiv trebuie să admit că, pentru mine personal cel puțin, nu a fost o perioada chiar atât de neplăcută, fie și numai pentru că eram de fapt copil, apoi adolescent, cu preocupările firești ale vârstei.
În plus tata reușea să pună mâncare pe masă, modul în care mă îmbrăca nu mă deranja în mod special (chiar dacă nu aveam vreo reputație de eleganță) și programul era acceptabil, poate chiar și cu plusuri față de copii de azi care nu știu ce este curtea școlii, cititul și statul sub cerul liber.
La un moment dat am început, pe măsură ce avansam în vârstă, să simt asprimea și constrângerea pe care o punea societatea unui intelectual emergent.
Când mă gândesc la asta acum realizez că de fapt erau două categorii mari de inconveniente – una legată de paucitatea resurselor (tradusă în căderile de lumină, cozile la mâncare, deconectarea progresivă de la consum), care în fapt developau sărăcia crescândă a României ceaușesciană și o alta legată de caracterul opresiv al ideologiei de stat, care nu numai că interzicea protestul, cârâiala și revolta, dar te mai și obliga, sau oricum încerca, să se insereze zilnic în mintea ta sub formă de cursuri de socialism și progragandă media permanentă.
Cumva toate acestea erau botezate de cei din jur „comunism” deși, dacă stăm să ne gândim bine nu prea aveau legătură cu ideea în sine, necum cu cea de socialism. Nu era vorba de o filozofie adâncă, de vreun design social altruist, dar ghinionist în ce privește aplicarea, de vreo tentativă eșuată de genera un stat social sau egalitarist.
Era pur și simplu o monarhie absolutistă, chiar dacă nedefinită ca atare și o oligarhie de tip mafiot a prostiei rezultând într-un capitalism roșu al incompetenței, abuzului și incapacității de a produce, o struțocămilă născută în agonie perpetuă, menținută cu forța în respirație artificială de aparatul represiv importat de la sovietici.
Dezvoltarea noastră într-un astfel de stat opresiv a avut și o parte bună, respectiv a reușit la nivel intim și social să ducă la o anumită coalescență în ura firească față de stat, partid, securitate, ruși. Nu existau oameni care să gândească diferit și, chiar dacă atunci această coeziune nu părea a însemna mult, astăzi, după decenii de lupte politice futile lipsite de perspective și semnificație, încep să realizez că dincolo de diversitatea firească, unui popor îi trebuiesc și câteva idei mari cărora să li se ralieze în marea lui majoritate.
Popoarele rezistă mai bine la presiunea exterioară decât la implozia permanentă a tendințelor interne neconciliabile și noi suntem dovada.
După revoluție (sau ce-o fi fost în decembrie 1989) am avut o perioadă de confuzie. Uram desigur comuniștii, ideile de stânga și multă vreme am luat parte activă la proteste. Am asimilat cu repeziciune și nediscriminativ la început ideile noi despre cum ar trebui să evoluăm ca popor, despre valențele pieții libere, capitalismului, concurenței, privatizări, liberalismului, integrării în NATO, aderării la uniunea europeană și toate celelalte mituri și idei propagandistice ale perioadei. Nu voiam să aud de socialiști, idei de stânga, control social, naționalism și altele asemănătoare.
Desigur, cu mintea de acum, realizez că, din perspectiva unui tânăr rupt în cur, un pic de stat social mi-ar fi priit. Că piața liberă înseamnă, la noi, dar și aiurea, taxarea mică a bogaților în detrimentul jupuirii fiscale a celorlalți și privatizarea s-a dovedit doar posibilitatea de a vinde ieftin tot ce era bun prin țară. Că liberalismul se referă mai mult la la libertatea băncilor de a-și majora dobânzile cînd vor, decât la cine știe ce libertăți individuale personale și că în capitalism, există un moment al monopolurilor , atins cu repeziciune la noi,când concurența nu este cu nimic mai semnificativă decât era în societatea zisă comunistă. Că aderarea la NATO înseamnă doar să avem avioane și obligația de a trimite tineri să apărăm conductele de gaz americane din Afganistan și că prezența în uniunea europeană nu ne conferă mai mult prestigiu decât ar avea un lingurar adus cu japca la operă.
Mi-a luat peste 15 de ani să înțeleg toate acestea și mai ales să înțeleg că de fapt, față de acum 30-40 de ani tot ce trăim este o lume mult modificată, dar nu neaparat mai bună. Sau mai exact nu mai corectă, mai liberă sau mai deschisă. Și sigur nu mai bogată, deși avem mai mulți bogați. Nu genii, doar băieți deștepți.
Sigur că lumea anului 2014 este în progres general tehnologic față de cea a anilor 90. Doar că, față de acest progres, vizibil în multe zone ale vieții, îndeosebi cu filozofia consumistă actuală , am rămas aceleași oi manipulabile, behăind în smartphoane într-un staul pe care de obicei nu-l înțelegem dar ni-l reprezentăm conform cu ce vedem la televizor.
Presupun că ne rămân, ca și acum 40 de ani, utopii.
Utopii despre un stat social, în care nimeni să nu moară de foame, bătrânii să-și trăiască în demnitate bătrânețea, bolnavii să nu moară cu zile și femeile să-și poată crește copii. Utopii despre un stat corect în care evazioniștii ajung după gratii, chiar dacă locuiesc în palate și în care girofarul să fie disponibil doar celor care se grăbesc să facă ceva util. Despre un mod de funcționare politică în care deciziile le luăm, informat, noi și nu aleșii câtorva zeci de mii de bețivi cumpărați cu găleți, brichete și ulei.
Probabil că sunt prea bătrân să prind următoarea revoluție.
Cumva energia necesară pentru asta s-a disipat între fenomenele emigrației, alergătura zilnică și propaganda mult mai inteligentă a epocii moderne. Între sânii Biancăi Drăgusanu, următorul meci al Stelei și showurile politice de pe Antena 3 poporul nostru și-a găsit o liniște și o confidență asemănătoare cu cea a echipajului de pe Titanic.
La urma urmei mergem, cu toate motoarele, înainte..