Acum un an am primit, de la un pacient, o carte fascinantă. „Studiul China” de Colin Campbell.
În mod obișnuit nu sunt prea interesat de China, mai ales că, la fel ca mulți dintre contemporani, primesc în viața de zi cu zi prea multe lucuri făcute de chinezi.
La un moment dat însă, în căutarea unei lecturi suficient de volatile cât să nu fie împietată de incertitudinile peristaltismului meu intestinal, am început să citesc cartea.
Recunosc că am fost captivat din prima.
Autorul nu este medic, dar este un cunoscut om de știință în domeniul alimentației, un înrăit al studiilor controlate, al măsurării obiective și a formulării cu prudență a concluziilor. Un gen de om de știință care probabil la noi în țară nu ar fi avut ce căuta, acceptat totuși de țara sa de baștină, SUA.
În suscitata carte ni se demonstrează pas cu pas faptul că alimentația bazată pe proteine animale, fie ele fleică, telemea, ouă de bibilică sau vietăți marine este în esența ei nefavorabilă organismului și departe de a fi indispensabilă. Că nu numai obezitatea și diabetul, dar și boli precum cancerul, infarctul, boala Alzheimer sau bolile autoimune pot fi favorizate de aceasta și, din contra, inhibate, remise, poate vindecate de o alimentație bazată pe proteine de natură vegetală.
Nu vreau să recenzez argumentele aduse de carte, pot doar să recunosc că sunt extrem de pertinente, din punct de vedere științific. Mai ales că ele au apărut aparent pe fondul în care convingerile autorului, cel puțin inițial, erau inverse. (Pare că în unele culturi și la anumite persoane schimbarea convingerilor atunci când faptele le contrazic sunt posibile. Fătălăi.)
Dovada finală a mesajului cărții rezultă dintr-un studiu făcut în China, studiu care a demonstrat că alimentația chinezească, bazată pe legume, orez, soia și bătaie a condus la vieți, în lipsa împușcării, mai lungi decât în statele unite.
Pe măsură ce parcurgeam capitolele cărții înțelegeam că dacă aș ronțăi doar brocolli și leuștean viața mea s-ar putea lungi, fără a pierde din vigoare.
Desigur motivul exact pentru care aș vrea să trăiesc o viață fără mici, ceafă și organe nu reiese din carte la fel de clar, nici modalitatea prin care aș convinge vreun prieten să irosească energie, dragoste și cărbuni ca să îmi perpelesc eu dovleceii pe grătar. Presupun însă că dac-aș face-o aș adăuga mulți ani la existență, nemaivorbind de celelalte decenii pe care le-aș recupera întrerupând fumatul, aruncând berile din frigider sau evitând să-mi fugăresc nevasta.
Din perspectiva eventuală a unei vieți monahale invidiabile prin lungimea ei recunosc că datele din carte sunt extrem de utile.
De fapt o dată ce l-ai citit, „Studiul China” devine un moment de inflexiune sufletească în care fie te-apuci de zarzavaturi sperând că o să fii un Duncan McLeod al aprozarelor, fie înșfaci bricheta, volumul și ciozvârta, sperând că, în ciuda numărului relativ redus de pagini, vei reuși aprinderea grătarului.
Am respectat mereu o carte bine scrisă. Grătarele mele nu ar porni decât de la volume semnate Iliescu, Băsescu sau Udrea (și asta numai dacă prin paginile prea lucioase alte utilizări ar fi neplăcute).
O țin în casă și câteodată încerc s-o recitesc.
Doar că, din nefericire, de fiecare dată când o fac m-apucă foamea și pofta de friptură.