Sunt zile în care te trezești de dimineață clocotind de nerv și bună dispoziție, cu chef de muncă și de performanță, flămând de interacțiunea cu colegii, îndeosebi cu șefii. În care te bucuri că ești de gardă, te bucuri că ai multe consultații, că sună telefoanele și că poți, între picături, să citești noianul de hârtii care, din motive pe care niciodată nu le-ai înțeles, apar pe biroul tău cu regularitate. Traficul matinal pare o caldă socializare, ești fericit că nu ai ratat raportul de gardă și atât de energic că ai mai trece o dată la vizită prin salon, în spearanța unei actualizări în ceea ce privește tendința unora dintre paciente către constipație.
Din păcate pentru mine astăzi nu este deloc o astfel de zi.
Am dormit agitat, visând la existența unui roboțel antropomorf, cu trăsăturile mele, pe care să îl bag noaptea în priză și dimineața să îl trimit, cu 2 baterii de rezervă în buzunar, la servici. A fost nevoie de două căni de cafea ca să transforme mălaiul gândurilor creierului meu în trezire într-o mămăligă cât de cât comestibilă, chiar dacă plină de cocoloașe.
Am nimerit dinții cu periuța de-abia de la a treia încercare și abia apoi, simțind gura amară, am pus și pastă. Avea gust de săpun ca toate produsele Gilette, dar asta nu m-a putut convinge să risc și o bărbierire când, în mod evident, azi nu e ziua nunții. În plus prefer ca-n unele dimineți, când sunt mai depresiv, să nu-mi frec fața cu lame ascuțite. Nici măcar pieptănul nu pare complet nepericulos în context.
M-am uitat un pic enervat la sulul gol de hîrtie igienică, apoi prin el către pisica, prezentă ca de obicei alături de mine în aceste momente. Nu părea să înțeleagă comenzile mele așa că a trebuit să improvizez, încercînd să îmi rememorez motivele exacte pentru care hrănesc o pisică nedresabilă în casă.
Am ciulit, ca de obicei, urechile. Nu poți să știi dacă rutina matinală nu poate uneori să fie întreruptă de strigătul disperat de împerechere al nevestei. Nu că mi s-ar fi întâmplat vreodată asta în 25 de ani de căsnicie cu trei neveste, dar sunt, din definiție, un bărbat prevăzător. Neh, doar un ușor sforăit.
Găsirea cheilor de la casă a fost facilă, ca de obicei, mai greu un pic a fost să-mi amintesc unde-am parcat aseară. Destul de aproape, deși greu de accesat la început, pînă m-am reîntors cu cheile din casă.
Deși de obicei sunt creativ nu mi-a venit nimic în minte. Nici o dâră de febră, bubă sau diaree care să ceară repaos complet la pat vreo 4 zile. Nici robinet, inundație, incendiu , desprinderi de tavan sau alt gen de urgențe care să ceară măcar o zi de pauză sabatică.
Așa că am oftat și am pornit înfruntând traficul bucureștean ca pe-un balaur cu multe capete, îndeosebi loganuri.
Pare că în lipsa acelui roboțel, a vreunui bogătan dornic să mă adopteze sau măcar a unui bilet de loterie bine completat programul amintit se va tot repeta.