Cu Înainte de magnolii, roman apărut în Colecția Opera Omnia a cunoscutei Edituri Tipo Moldova (Iași, 2014), Florentina Loredana Dalian a ajuns la cea de a cincea carte a sa de proză, după: A unsprezecea poruncă (2012), Scrisori netrimise (2011), Aceeași lună peste sat (2010) și Și copiii se îndrăgostesc (2008). Prefața cărții e semnată de cunoscutul eseist, critic și istoric literar Adrian Dinu Rachieru.
Romanul în discuție este o incitantă și tulburătoare poveste de dragoste imposibilă sau, cum spune unul dintre personaje, o dragoste în contratimp. Protagoniștii cărții, adică Zorina (Ina) Savin, David Greceanu și Claudiu Teodorin(n)i formează un triunghi erotic, platonic, destul de tensionat. Fata, studentă la drept, e îndrăgostită cu tot focul din ființa ei fragedă de David, student la Consevator după ce a fost exmatriculat de la Facultatea de Teologie, dar după ea suferă, ca un adevărat personaj turghenievian, Claudiu, student la Facultatea de Arte Plastice. Ecuația narativă în care prozatoarea își pune personajele nu e deloc una lineară, în ordine diegetică, ci una ingredientată sau învrâstată cu numeroase și consistente analepse sau cu considerații eseistice de cea mai bună și mai inspirată calitate. Instanța narativă se schimbă și ea de câteva ori, fiind când una auctorială, de tip omniscient, când aparținând personajelor Ina și Claudiu care-și telescopează povestirile lor și mai ales pe ale celorlați în fluxul romanesc propriu-zis. Registrele de scriitură întră frecvent în competiție, cel realistic, de analiză psihologică sau introspecție, alternând cu cel liric, de netăgăduit avânt poetic (precum episodul, recurent, în care e relatată decizia școlăriței ce refuză să ucidă fluturi pentru a-i pune la insectar, riscându-și astfel nota maximă la zoologie), sau cu cel de dezbatere polemică, precum în teatrul de idei (a se vedea, în acest sens, discuțiile pe care David și Claudiu le au, peste ani, în atelierul parizian al acestuia din urmă). Nu lipsesc nici oazele narative din vecinătatea literaturii fantastice, precum în capitolul în care Ina, ajunsă avocat de succes într-un oraș de provincie, nealtul decât cel în care locuiește actualmmente prozatoarea, se împotomolește pe o arătură cu mașina în care transporta spre Schitul de la Amara, un călugăr autostopist, cu alură de superman, și mai ales a doua zi când revine la schit spre a-i înmâna pasagerului ei misterios toiagul pe care acesta îl „uitase” pe bancheta din spate a autovehicolului. Cât despre paginile de factură onirică, acestea sunt la ele acasă pe tot parcursul cărții. Senzația că am plonjat în plin Mircea Eliade e destul de puternică și de motivată. Unele vise revin obsesiv, precum cel în care zbuciumatul David se află într-o casă labirintică, fără uși și ferestre, și din care îi e imposibil să mai iasă. Ceea ce e și mai grav e că nu are niciodată senzația că visează. Vise premonitorii nutrește frecvent și Ina, precum cel în care, la un proces, asistă la schimbarea locului și rolului lui David cu cel al Călugărului de la Muntele Athos. De altfel, capitolul al patrulea al cărții se intitulează chiar Căruța cu vise și se constituie ca o parabolă în care naratoarea, trecându-și în revistă împlinirile și eșecurile vieții ei, face apel la imaginea unui câine legat cu lanț prea scurt de o căruță așternută vârtos drumului și care nu-și permite niciun popas cât de mic pentru adăparea cailor la o fântână din câmpia aridă.
Nu lipsesc, din textul romanesc, abordările intertextuale, la loc de cinste aflându-se citatele din Biblie, îndeosebi din Evangheliile după Ioan și Luca. Niște aserțiuni cu iz religios, profund, enigmatic și emoționant, au devenit chiar leit-motivul cărții: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Și așteptăm clipa revederii în veșnicie” (p.43). Citatelor din Biblie li se adaugă altele din Lucian Blaga, Serghei Esenin, Mihail Drumeș etc.
Povestea dintre David Greceanu, un personaj dilematic pendulând între dragostea lumească și cea față de Dumnezeu, și Zorina Savin, devenită Dinulescu, amintește prin tragismul ei de cea dintre Arthur Burton și Gemma din Tăunul lui Ethel Lilian Voynich.
Prozatoarea din Gruparea de la Helis proustizează cu succes nu o singură dată. Eroina ei, cu care se confundă biografic în mare măsură, observând în metroul bucureștean trei studenți, o fată și doi băieți, e purtată automat cu gândul la trio-ul pe care l-a format cândva cu Claudiu și cu David și brusc o podidește un plâns și un dor nestăvilit, prilej de a plonja încă o dată și încă o dată în trecutul pe care vrea să-l recupereze mental și să-l retrăiască cu intensitatea de odinioară. Căutându-l pe Claudiu, care se întorsese în București să deschidă o expoziție de tablouri la Sala Dalles, Zorina reface din povestirile acestuia evoluția lui David de când acesta a părăsit-o pentru a se stabili într-o mănăstire de munte. Biografiile protagoniștilor constituie ele însele romane de sine stătătoare, cel mai fascinant și mai bine înrămat fiind, de departe, cel al lui David Greceanu. Acesta a fost dat afară, conform uzanțelor comuniste din anii ’50. din Facultatea de Teologie pentru simplul motiv că nu acceptase să colaboreze, așa cum făcea, de pildă, Decanul, cu Securitatea de tristă și eternă amintire. Încercarea lui David de a fi reprimit eșuase lamentabil. Biserica și oamenii ei sunt demascați de prozatoare pentru atitudinea lor duplicitară de a se pune cu ușurință la cheremul Poliției politice a vremurilor roșii prin excelență. Profesorul duhovnic care i-a luat apărarea și s-a opus exmatriculării s-a trezit și el mătrășit nu doar din Facultate, ci și din parohia unde oficia în capitală și trimis într-un sat sărac și cu o biserică aproape în paragină. După un popas la Conservator unde se aciuase grație unui unchi bine văzut de autorități, David a ajuns într-o mănăstire, convins că în viața laică ar fi însemnat să rămână un mort viu chiar dacă ar fi ajuns un artist de renume. O vreme s-a adaptat la viața aspră a mănăstirii care i-a servit de refugiu. Tribulațiile sufletești și îndoielile l-au încolțit și aici nu o singură dată, ca și pe Petru în corabia lui aflată la cheremul valurilor. Starețul l-a trimis în lume pentru o ultimă confruntare cu ispitele pământești. O vreme a lucrat la o fermă particulară din Bărăgan de unde, însă, a fugit exact în seara în care a poposit aici Zorina, avocata-ziaristă necunoscându-l sub noua înfățișare. Călugărul misterios a simțit că dacă nu fuge chiar în seara cu pricina n-o va mai face niciodată. Pentru a doua oară și-a învins ispita iubirii terestre în favoarea celei pentru Divinitate. În aceeași pornire de a rupe defintiv cu trecutul laic, călugărul David își arde, filă cu filă, jurnalul așa zis de dinaintea magnoliilor, adică din vremea când trio-ul, căruia i se adăuga din când în când și Magdalena (Lena) Costian, studentă la Filologie și viitoare doamnă Teodorini, se plimba prin Grădina Botanică sau mergea la Operă să se delecteze cu muzica marilor compozitori ruși, îndeosebi a lui Shostacovich. Jurnalul, după o ultimă lectură într-o noapte înstelată într-o poiană din vecinătatea mănăstirii, e transformat în scrum. Dar oare memoria poate fi ea anihilată? Probabil că nu, de vreme ce în capitolul al 12-lea, îl întâlnim pe David transformat în om de afaceri, trăind alături de o actriță frivolă, Despina, desprinsă parcă din romanele lui Camil Petrescu, și complăcându-se în a face jocurile politicienilor care nu-l mai cunosc a doua zi de după alegerile pe care le-au câștigat spre a se îmbogăți cum neam de neamul lor n-a visat vreodată. Noroc că această buclă a traseului biografic a lui David prin lumea banului și a puterii pe care ți-o dă acest ochi diavolesc nu durează prea mult. Pictorul Claudiu, reîntâlnit la Paris, îi demonstrează că rolul de Iuda nu i se potrivește și că-n esența lui profundă sălășluiște încă Iisus. Fostul și temporarul om de afaceri și politician potentat ori sforar electoral îi lasă cea mai mare parte a averii sale lui Claudiu cu condiția ca acesta s-o investească în opere și acțiuni caritabile și doar cu o mică parte din bani se întoarce la mănăstire unde îi donează în scopuri la fel de nobile și de umanitare.
Paginile despre cum afacerile îl alienează pe cel prins în caruselul lor și-l transformă într-o carcasă lipsită de suflet și de sensibilitate sunt printre cele mai grăitoare și mai convingătoare din carte și ele demonstrează apetitul și vocația prozatoarei helisiste pentru proza cu relevanță socială. David are tăria să-și conștientizeze rătăcirea și să se spovedească în fața fostului prieten și rival de odinioară: „Nu mai sunt idealistul pe care l-ai cunoscut, studentul la Teologie care voia să ajungă preot, să salveze suflete. Sunt unul care n-a fost în stare să se-ngrijească nici măcar de propriul lui suflet. Vândut pe doi lei. Sau nici măcar atât. Nu știu dacă m-aș mai putea întoarce înapoi” (p.156). La iubirea, oricât de pârjolitoare a fost ea pentru Zorina, nu se mai întoarce, într-adevăr. În cinul călugăresc, însă, da. În capitolul final al cărții îl întâlnim sub numele de Părintele Serafim și el o spovedește pe cea pe care a iubit-o cândva și la care a trebuit să renunțe ascultând de glasul altei iubiri. Ușor melodramatică, scena o amintește pe cea a ultimei întâlniri dintre preotul român Tonea și sârboiaca Borivoje din nuvela lui Gala Galaction, De la noi la Cladova. unde e pusă pe tapet o problemă asemănătoare și mustrările de conștiință generate de o iubire nepermisă pentru o înaltă față bisericească. În orice caz, întâlnirea dintre Părintele Serafim și Zorina se soldează cu eliberarea amândurora de povara unei iubiri ce n-a fost să fie.
Interesant e și romanul Zorinei, un personaj complex prin statornicie, printr-un anume narcisism necamuflat, prin sinceritate, replici tăioase, intransigență profesională, prin perseverența în a regăsi timpul în care a fost îndrăgostită de un suflet pe care l-a simțit ca pereche și prin setea de absolut cu care traversează meandrele unui destin nefavorabil. După dureroasa ruptură pricinuită intempestiv de David, Zorina îl cunoaște, la un dans organizat la Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”, pe inginerul Relu Dinulescu. Cum părinții o deturnaseră de la o carieră de balerină, studenta execută, parcă spre a răzbuna, un dans paroxistic, ceea ce-l determină brusc pe proiectantul de avioane s-o ceară în căsătorie. După cinci ani de mariaj în care nu și-a iubit soțul, ci doar l-a respectat pentru strădania lui de a o face întru totul fericită, Relu moare într-un accident de avion. Zorina, convinsă că iubirea e altceva decât confortul burghez pe care ți-l asigură banii și prestigiul social, regretă că nu i-a răspuns soțului cu o ardere pe măsură și nutrește un sentiment de vinovăție că nu s-a ridicat la înălțimea pe care soțul o așteptase, neîndoielnic, de la ea, bântuită uneori de gândul divorțului. Ca avocată e, de asemenea, incoruptibilă și atât de cinstită că de multe ori sfârșește prin a-i apăra pe cei pe care ar trebui să-i acuze. Banii nu sunt pentru ea valoarea supremă, ceea ce o face să pară cel puțin ciudată într-o societate care n-are alt reper valoric decât cel financiar.
Înainte de magnolii, cel de al doilea roman, după Scrisori netrimise, al Florentinei Loredana Dalian, deținătoare a unui număr impresionant de premii literare obținute la concursuri și festivaluri de pe întreg cuprinsul țării, confirmă speranțele pe care, de-a lungul anilor de carieră vertiginoasă, eșalonată pe parcursul a doar unui lustru și ceva, și le-au pus în talentul și-n evoluția ei exegeți ca: Adrian Dinu Rachieru, Titi Damian, Virgil Diaconu, Tudor Cicu, Ionuț Caragea, Aurel Podaru, Maria Daniela Pănăzan, Romeo Aurelian Ilie, Liviu Comșia, Passionaria Stoicescu și cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul, spre a-i aminti doar pe cei trecuți la Referințe critice. Prin tema, care răspunde strălucit oricărei colecții a Romanului de dragoste, succesul de public e asigurat din oficiu, așa cum observă, de altfel, și prefațatorul care-i sugerează talentatei prozatoare o perpetuă ridicare a ștachetei scrisului ce-o obligă la mai mult.

Ion Roșioru