Există oameni care au trăit îndeajuns de mult încât să știe că tot ce trebuie să faci în viață, e înspre productivitate și eficiență, că a fi crud e o stare de naturalețe a sinelui, că poți profita oricât de alții, dar că nu ai voie să lași pe cineva să profite măcar o clipă de tine, că poți să minți cu zâmbetul pe buze pe oricine, dar să nu ierți nicicând pe cel care te minte. Sunt oameni care se folosesc de tine și tu știi asta și îi lași și îți dai seama că parazitismul acesta nu se va transforma nicicând în simbioză, dar nu vrei să schimbi nimic, pentru că îi iubești sau doar crezi asta, pentru că răul lor paroxistic e parte din ADN-ul de care te-ai îndrăgostit (o cușcă în care te simți confortabil). Există asemenea oameni și te dăruiești lor, pentru ca ei să nu țină seama de tine deloc și e bine așa, e bine, e bine, e bine.

*

Dimineața, în spital. O asistentă se așază mult prea aproape de mine să-și bea cafeaua. Mai avea o jumătate de canapea liberă, dar a decis să ia loc în jumătatea mea. Înainte să plece, a scăpat pixul din mână. Pixul era mai aproape de mine, dar eram prea captivată de lectură încât s-o ajut. Mi-am retras picioarele ca să și-l ia mai ușor.
O doctoriță necunoscută, apropiindu-se de noi, mi-a atins talia, întrebându-ne dacă suntem studenții de la farmacie. I se părea firesc să stea așa, cu mâna pe talia mea, în timp ce ne vorbea. Îmi era străină.
Am revăzut pacientul care săptămâna trecută avea cangrenat piciorul. Semnase pentru amputație. Acum era într-o suferință cumplită. Stătea întins cu gura uscățivă deschisă și gemea în permanență, respirând greu. Era o suferință să te afli în sala aceea. Într-un final pașii noștri s-au îndepărtat și el a rămas singur.

*

Îmi plac florile care se ofilesc. Îmi place efemeritatea lor. Tristețea lor glaciară. Unda de tandrețe care le străbate corpul într-un timp atât de scurt. Rigiditatea de nepătruns. Blândețea. Îmi place suflul lor fragmentar și dragostea pe care o poartă în țesuturile lor. Încorporarea fizică a iubirii. Inexprimabila afecțiune înghețată în contratimp. Îmi plac florile care încep să se chircească, bătrânețea lor grăbită. Oboseala. Desprinderea de verticalitatea obraznică pe care o poartă la început. Când li se dilată vaculolele, când li se atrofiază antocianii, când leucozidele, heterozidele, kemferolii, cvercetolii, rezinele, alcaloziii, uleiurile volatile, toate, una după alta sau simultan, se las necrozate de formalitatea sfârșitului. Sunt splendide când sfârșesc. Sunt splendide când nu mai știu de egoismul acoperirii unui spațiu vizibil cu materia lor, destinată, scurt, unor sentimente înghițite de beția clipei.

*

Vântul mișcă vârfurile arborilor. S-a lăsat seara. Verdele lor e un verde închis. Puterea vântului duce a început de furtună. Confortul acela când timpul de-afară te obligă să nu mai muncești. Un ceai fierbinte alături e combinația perfectă. Azi am intrat în mare prima data pentru anul acesta. A fost rece și bine. Marea a fost și ea întunecată un pic. Nu m-am gândit la nimic pentru o vreme, după care șurubul din creier iar a început să apese, să se răsucească. M-am întors în texte obligatorii, pentru facultate, până au început să mă doară ochii.