amely,
bărbații pe care i-am dorit
și bărbații care ne-au dorit
stau acum la aceeași masă,
pământul de sub tălpile lor nu mai arde...

împreună am urcat pe scara dublă-a vieții,
tu să-i culegi fructele din vârf,
eu să le prind pe cele care-ți scapă,
dar vulpea turbată a îndoielii
dă ocol grădinii mereu,
să plecăm, amely,
am făcut bagajele și ți-am pus
fotografia de buletin,
cea în care erai curată
și încă a mea...
hai să colindăm lumea,
afară luna a învățat să latre,
iar câinii de pază dorm
pe oglinda de oțel a cuțitelor,
așteptările prea lungi îmi înmoaie genunchii,
iubește-mă, amely,
cât mai sunt în picioare
și pot înțelege
insurecția inimilor noastre...



Gela Enea