BACALAUREATUL LA ROMÂNI

Una din tradițiile nescrise ale poporului nostru, în varianta postdecembristă, este lamentarea cu care acesta, prin trompetele, tromboanele și celelalte alămuri care îl reprezintă la nivel de mass media, salută rezultatele aparent dezastroase ale examenului de bacalaureat.
Tone de hârtie tipărite, miliarde de fotoni emanând din televizoarele supraîncinse transmit aceiași biți redundanți despre o nouă generație pierdută la beri, țigări, cluburi și sex, fapt măsurat cu acuratețea noastră proverbială din incapacitatea de a relata cât de cât coerent opinia convențională privind Miorița sau, mai rău, incapacitatea criminală în a rezolva logaritmi banali sau funcții trigonometrice bazale.
Se poate cu ușurință developa imaginea unor generații mai bătrâne privind cu dojană și superioritate la pușlamalele mici de parcă noi la vremea noastră am fi demonstrat atâta geniu și aptitudine cât să te miri de ce nu fac astăzi nemții cozi kilometrice la ambasadele noastre în speranța vreunei vize norocoase de stabilire definitivă în continuumul carpato-dunăreano-getodacico-țigănesc.
În realitate rezultatele nu sunt mai proaste decât cele pe care le-ar fi avut orice altă generație dinaintea lor, de la Decebal încoace, doar măsurarea acestora nu se mai face chiar în totalitate la mișto.
Școala românească, de la educatoarea care îți interzice pampersul la grădiniță până la rectorul care îți semnează certificatul dubitabil de doctor în doctorologie este împănată de persoane submotivate, semiplătite, lipsite de har și metodă și nărăvite în rutina zilnică a comunicării căpițelor de informații inutile care trebuiesc, în opinia filozofiei didactice românești, înghesuite în minihambarele tărtăcuțelor juvenile.
Urmând un ipotetic jurământ hipocratic de tip getodac corpul didactic românesc își dă, pe parcursul a 8, 12 sau 17 ani, toată silința de a decupla, atât cât este omenește posibil, informațiile predate de orice urmă de interes și aplicabilitate, acumularea de date de radiațiile nocive ale înțelegerii logice și orice conținut din programă de eventualele tentative de formare într-un domeniu.
Nu că pe vremea noastră ar fi fost altfel, desigur, pentru că, exact cum euglenele verzi se reproduc prin diviziune în alte euglene verzi și corpul nostru profesoral a reușit performanța de a rămâne cam la fel cu cel de acum 30 de ani. Cu singura particularitate că salariile mici și marginalizarea socială asociate azi muncii de dascăl au făcut ca cei dotați să se ferească de cariera în învățământ mai rău decât bețivul de apa plată ușor alcalină.
Pe vremea noastră la bacalaureat bucla incompetenței se închidea cu un examen mult mai blând, scopul acestuia, în contextul ceaușist, fiind raportarea unor cifre de promovabilitate de fală națională și nu, cum este acum, expunerea unor generații întregi batjocorite de sistem la ștachetele exagerate ale unor examene de un nivel decent.
Eu nu împărtășesc ideea că românul este deștept, atâta vreme cât la noi sunt răsplătite șmecheriile mai mult decât competența.
Dar nici nu cred vreo clipă că românii sunt genetic deficitari sau că, expuși unui mediu mai puțin toxic nu ar putea să fie distincți și speciali.
Nu cred că generațiile tinere sunt inferoare celor dinaintea lor, ba chiar am semnale că din multe puncte de vedere ne depășesc performanțele trecute – sunt mult mai informați, mai practici, mai mobili, mai calmi.
Ca urmare nu pot să accept, fără a dezaproba, această isterie fără sens, această dezaprobare tipică unor babe cu maramele pe frunte incapabile să admită că leșia poate fi înlocuită de gel, cocul de coafură și budigăii de bikini.
Mie îmi pare mai degrabă disperarea unor generații pierdute și dezorientate încercând să se apere, prostește, de propriile lor vlăstare, vinovate de a fi atât de diferite de modelul defectuos cu care se încearcă a fi tatuați.
O simplă tentativă a unor generații de ratați de a se simți, o clipă doar, al publicarea rezultatelor la bac, o iotă mai puțin ratați.
Fie și doar prin comparație.