timpul nu are limite, nu are vârstă, nu are riduri,
deși un an are 31.536.000 secunde,
o secundă are 1.000 de milisecunde,
prezentul devine trecut într-o nanosecundă,
în momentul în care te contopești cu el - dispare,
cu fiecare bătaie de pleoape faci un pas înapoi,
în amintirile tale
ești mai aproape de uitare, de moarte

suntem prinși într-un tipar atemporal,
un curent într-un ocean din care nu se poate ieși,
o buclă în care suntem damnați să trecem unii pe lângă ceilalți orbi,
să ne lovim viețile unele de altele, visele unele de celelalte,
iar forța să ne separe doar speranțele de regrete,
să orbecăim, fără s-ajungem la mal,
dorindu-ne să se schimbe cursul prezentului
în care ne-am ancorat atât de adânc,
cu care ne hrănim sufletul
doar atât cât să nu moară pe stradă

când singura constantă a universului e schimbarea,
viața te sperie, schimbarea te sperie,
pentru că îți tulbură propria iluzie de statornicie, de echilibru,
propria fantasmă pe care o crești la sufletul tău,
paradoxul rămâne același: în momentul în care-ți accepți prezentul,
acel prezent s-a risipit deja ca un fum,
poate va fi o amintire ce-ți va hrăni toți demonii,
poate-ți va ține de cald pe lumea cealaltă,
atunci când vei regreta toate viețile de care te-ai ciocnit,
pe cele care nu le-ai cunoscut sau recunoscut,
cine știe...

oceanul fiecăruia dintre noi își are propriul curent,
curge în propriul ritm, în propria matcă pe care și-a săpat-o cu unghiile,
prin zidurile care ne despart unii de alții,
dar cu fiecare pas, cu fiecare felie de viață peste care calci,
pe care o abandonezi în urma ta, cursul se schimbă
iremediabil și te temi,
deși nu vrei să accepți ești altcineva,
ești tot mai străin,
de tine cel de azi, de tine cel de ieri,
de viața ta de azi, de viața ta de ieri,
te legeni amorțit în curgerea acelui timp,
visând că trăiești