De vreo săptămână interiorul spitalului este mai bogat.
Fie că mă îndrept spre camera de gardă, raport sau cabinet, că intru sau ies din spital, că este dimineață, prânz sau seară, o prezență masculină notabilă își reclamă dreptul la existență și reflecție fotonică, îmbogățind privirea mea și a oricui altcuiva străbate institutul în lung și-n lat..
Domnul este un relaxat, avînd în vedere faptul că ținuta lui constă doar în pantalonii de pijama, lăsând grija acoperirii torsului păros imaginației privitorilor și privitoarelor oripilate.
Există o mică variație a acestei ținute, legate în mare doar de modul în care pantalocii de pjama sunt îmbrăcați pe față sau pe dos și de modalitatea imprevizibilă în care tufișurile de cheratină cresc mai mult sau mai puțin pe tundra generoasă a burții lui.
Într-o lume care prețuiește prea mult disimularea vestimentară, omul nostru pășește țanțoș, ca un Spartacus cu burtică, netemându-se nici de retiarii cu halate, dar nici de mirmilonii în pijamale, făcându-și netulburat turele spre curte sau distribuitorul de cafea ca o caravelă hirsută a cărei direcție este permanent stabilită prin consultarea busolei buricului căscat ca o provocare, dar și ca un mesaj subliminar adresat colegelor mai tinerele.
Am văzut omul traversând mulțimea pacienților de la fișier cu nonșalanța unui dirijor cu fracul apretat și l-am văzut și în intimitatea câte unui seri, bucurându-se de răcoreala simplă și ecologică a unei burți ferite de efectul calorigen al țesăturilor.
Am meditat la omul nostru... Ar putea fi, desigur, un gherțoi nostalgic după petul de bere și semințele crăpate în fața blocului, după cum ar putea să fie un sofisticat protestatar al unei lumi ce și-a pierdut naturalețea, militant excentric al întoarcerii la simplitatea pierdută în secole de cvasievoluție umană, un hippie îmbătrânit, endocrinopat și nonșalant trimițându-și mesajul neconvențional oricărui trecător ar ști să-l descifreze.
Într-una din zile chiar o să îl întreb.