O nouă zi de comunicare telefonică eficientă cu pacientele.
Una din ele, din Galați, mă sună și se prezintă ca fiind doamna din Galați. Are o veste foarte bună pentru mine, respectiv faptul că a sosit. Că obstacolele, piedicile, vicisitudinile și distanța au fost cu persitență înfrânte și că, deși un pic mai târziu decât ar fi de dorit, este acum aici, la spital. În chiar fața cabinetului meu. Cu telefonul în mână.
Nu apuc totuși să-mi exprim satisfacția pentru faptul că din toată lungimea Bărăganului ne mai desparte doar lățimea unei uși, că doamna își continuă relatarea epopeică prin verbalizarea nedumeririi pentru faptul că, aparent, nu par a fi unde se află ea.
Mă pregătesc să îi vorbesc despre faptul că nu am reușit încă deprinderea bunului obicei de a scoate la intervale regulate capul pe ușă în speranța dibuirii câte vreunui pacient mai moldovean, când doamna își continuă relatarea, un pic vexată, cu faptul că se află la etajul 2.
Deși sunt curios să aflu de ce e la etajul 2 și nu îmi caută cabinetul la capelă sau în podul de deasupra gheretei portarului, o informez cu simplitate că intrarea în cabinet se face totuși, la subsol, prin ușa pe care e scris numele meu. Că de fapt ușa aceea în fața căreia stă pironită de jumătate de oră ca-n fața unei porți noi și derutante este o conspirație, probabil destul de prost orchestrată din moment ce propriu zis, pe ușa respectivă, nu este scris numele meu.
În așteptarea finalizării transhumanței doamnei spre subsol mă relaxez cu alte două telefoane.
În primul doamna din Urziceni mă întreabă când consider eu că aș putea, ar fi bine și aș prefera să o primesc. Am răspuns simplist că luni, fără a mă gândi la gradul disturbant de ambiguitate pe care acest răspuns l-ar fi putut induce, fie și numai pentru faptul că un an este, la urma urmei, înțesat de zile, dimineți și seri de luni.
Așa că sunt, pe bună dreptate, întrebat dacă vorbesc de lunea viitoare, o întrebare care formulată într-o marți, pare întrucâtva o întrebare capcană. Răspunsul intuitiv desigur ar ține cont de faptul că lunea asta a trecut și că nici măcar un specialist din București, darămite o tireopată din Ialomița nu ar putea să mai ajungă la o întâlnire stabilită atât de în scurt.
Pe de altă parte termenul de lunea viitoare ar putea, atunci când va fi decriptat, cu ajutorul eventual al medicului de familie, să poate fi interpretat ca fiind vreo lune răzlețită, cândva în două săptămâni. Așa că nu am altă alternativă decât aceea de a o trece pe doamnă prin tot acest proces cognitiv în speranța că, de-o fi să fie drumul greu, să nu ajungă peste două marți.
Al doilea telefon este din partea unei anonime și se-nțelege că prin anonimă mă refer la faptul că, tura asta, nu am putut afla măcar orașul de reședință al pacientei. De fapt a fost un telefon laconic în care ea s-a interesat și eu i-am confirmat că mâine voi fi la muncă.
Nu am apucat să-i spun că, dacă trag diseară vreun bilet la loterie sau dacă Bill Gates face demersurile de adopție ce mi-ar permite să-i spun „tată” este posibil totuși să întărzii....