Nu am nimic împotriva concetățenilor care și-au căutat norocul în viață pe alte meleaguri decât legendarul colț de rai românesc, împânzit cu satane, diavoli și necurați, aciuiți pe aici după 2000 de ani de balcanism, înfrîngeri politico-militare, înapoiere și subculturalism.
Nu consider că omul în general, românul în mod particular are vreo datorie să rămână legat de locul unde s-a născut, pe teoria că, mai ales în perioade de criză, țara are nevoie de toți fiii ei capabili și că doar prin contribuția noastră a tuturor putem să ne redesenăm istoria în alte tușe. Eu cred de fapt că doar Ponta, eventual în colaborare cu Băsescu, Udrea, Tăriceanu și ceilalți membri ai muppet showului cotidian mai poate da acestei țări o șansă de progres real.
În fapt țara însăși a trimis dintotdeauna cetățenilor ei, îndeosebi celor dinamici și competenți semne de curvăsărie și frigiditate. Plata s-a făcut dintotdeauna excesiv și în avans, adesea cu nevoia de a mitui matroanele și serviciile oferite au fost destul de în dorul lelii, lăsând satisfacția în mâinile și imaginația contribuabililor.
Ca atare mulți români au preferat să emigreze în zone mai nurlii ale mapamondului, devenind , din români cu vise frumoase, americani, italieni sau francezi cu amintiri urâte.
Nu am nici o problemă cu acești oameni, deși ocazional mi se întâmplă să interacționez destul de negativ cu o parte a lor, aflați în plină fornăială francofonă, patriotism de tip iu.es.ei. sau doar izbiți de nedreptatea faptului că unele cuvinte italiene nu au putut să penetreze filonul dacoslav al vocabularului românesc.
Cumva o parte din concetățenii noștri cu pașapoarte comunitare, o dată căpșunile plivite, coboară din Blue Air cu majestatea și disprețul cu care un hipster ar descinde la căminul cultural să asculte Modern Talking, uimiți de intensa maimuțăreală și urîțenie a celor rămași aici, să culeagă, pe bani mult mai puțini, căpșunile anemice ale continuumului carpatodunărean.
Acestor persoane nevroglii hrăpărețe și selective par a le fi eutanasiat toți neuronii implicați în fixarea, engramarea și redarea amintirilor legate de particularitățile vieții pe acest meleag, ducând la o perpetuă derută, superioară silă și regesc dezgust pentru ce s-a putut, în lipsa lor, alege din această țară.
Departe de mine de a le nega finețea, viziunea și dreptul la simț critic, desigur, dar în momentul în care câte unul se miră de gropile din carosabil, cozile la doctor, șpaga la funcționar, blocarea de autostradă și oacheșimea din autobuze mă întreb cum de își pot imagina că țara asta, în doar 20-30 de ani, s-ar fi putut schimba în bine, când președinte nu ne-am mai împușcat de mult, petrol sub Bărăgan nu s-a găsit și rușii au rămas apatici în ce privește restituirea tezaurului (ca și a petrolului, gazelor și speranțelor) furate.