Este un adevăr universalmente cunoscut faptul că un bărbat, oricât de deștept, nuanțat și plin de bunăvoință ar fi, are, în timpul discuțiilor în contradictoriu cu partenera, o șansă de a avea dreptate mai mică decât cea a unui leu cu dischinezie biliară și albeață să prindă o maimuță urlătoare din vârful unui pin.
Poți fi speranța umanității în ceea ce privește unificarea teoriiei relativității, singura persoană în viață capabilă să descrie genomul uman, primul om care înțelege cu adevărat quarcii, campionul mondial en titre la șah și nominalizat la 3 secțiuni ale premiului Nobel, acasă, când te întorci cu premiul subraț, dar uitând de gunoi, vei constata că nimic din ce îți iese pe gură nu are sens, viziune și putere de convingere.
Ca atare înțelepciunea masculină în domeniu se oprește mereu la admiterea acestui fapt simplu de viață și la evitarea, cu riscul mimării surdității, epilepsiei sau somnolenței a unor astfel de bătălii inegale.
Când eram tânăr mă avântam în aceste controverse cu entuziasmul țopăit cu care puiul de antilopă trece prin râul înțesat de crocodili spre pășunile verzi, pline de lei, de pe malul opus.
Înarmat cu gladiumul vivacității în exprimare și scutul dreptății opiniilor mele m-am coborât, ca un mirmilon legat la ochi, în arena disputelor familiale, numai ca să mă găsesc, repetat, cu burta în sus, țărână în gură, așteptând ca degetul dominei să-mi hotărască soarta.
Misconcepția conform căreia dreptatea este un extras al logicii se naște în mintea bărbatului tânăr din perioada de curtare a alesei, în care, sub pretextul sorbirii din ochi și a ascultării cu atenție a cuvintelor debitate de june, aceasta își schițează în minte și pune la păstrare toate punctele slabe ale viitorului mire, jurându-și desigur să corecteze opiniile lui.
Lăsat inițial să își exprime ideile și proiecțiile, ca un crăpcean lăsat să adulmece nada, bărbatul ajunge, după ce face cunoștință cu minciogul căsătoriei să constate că fiecare discuție este doar o tăvălire prin făină, în drumul imuabil către tigaia încinsă a viziunii și comandamentelor feminine.
Desigur că motivele acestei inegalități aparente sunt multiple.
În primul rând în mediul familial și al relațiilor femeile sunt native – aici s-au născut, au copilărit și și-au înecat primii parteneri; au branhii care le ajută să respire în mediul lipsit de sex, solzi ce le permit să alunece printre argumentele adverse și coadă de sirenă care să înlocuiască, la nevoie, coapsele de care bărbatul depinde. Prin contrast bărbații sunt adaptați mai puțin și aidoma unor foci hăituind heringi sub apă, uneori trebuie să iasă și să respire prin coapsele femeii, fără de care învinețește.
În al doilea rând femeile și-au încheiat drumul spre căutarea dreptății și adevărului despre ele undeva, între momentul menarhăi și cel al primului bărbat; tot ce urmează după asta este o reconfirmare repetată.
Singurele persoane ce pot eventual să le pună pe gânduri, sunt alte femei.
Bărbații la rândul lor nu se prea gândesc la aceste lucruri până la căsnicie, fiind, de la pubertate până la bătrânețe, ca principală trăsătură psihologică, extaziați de dezvoltarea, vioiciunea și frumusețea lor genitală, ceea ce este OK și asigurător, deși o proastă argumentație în fața femeii cu care se ceartă.
În fine, motivul principal pentru care femeile au îndeobște dreptate este acela că, într-un final ele decid asupra acestui aspect, fiind pe bună dreptate, sceptice în a delega bărbați înapoiați din punct de vedere al inteligenței emoționale să facă aceasta.
M-am obișnuit cu această realitate.
De când am învățat cuvintele magice, „da, dragă” recunosc că viața mi-a devenit mai lină, certurile mai rare și libertatea mea personală mai mare, permițându-mi chiar insolențe, ca „imediat” sau mici obrăznicii de tipul „acum am plecat”.
Sfatul meu către bărbații mai tineri este să învețe aceste cuvinte și să înceteze cu înșiruriri de vorbe fără sens („păi n-ai zis că nu”, „cum dracu?”, dar mai ales ofensivul „te contrazici”), care nu au oprit o femeie din elan mai mult decât oprește vântul un zmeu.
Succes băieți.