1.Esența ființială cuprinde-n sine o eternitate maculată de păcate, vicii, tare și gafe, pe care o percepem în intrinsecitatea cuvintelor poetice, în timp ce zgura existențială ne separă de divin și ne izolează în finitudine și efemeritate.

2.Dorințele sunt instincte satisfăcute, neagă rațiunea pervertind-o în păcat, cresc în solitudine și se micșorează în social, se desfășoară în reverii infiltrate în gândurile elegiace.

3.Dorul ce doare este o apologie a suferintei travestite în melancolii funerare, dorul ce alină desface panaceul în corpusculi de fericire măsurată în energii pure infime și multiplică fanteziile în vise pozitive.

4.Ispitele generează valuri sălbatice sparte de steiul rațiunii, creează vârtejuri în lumea interconectată, asemănătoare vâltorii din lumea lăuntrică, modelează păcatele în formele languroase ale lubricului.

5.Percep o lume în declin și degringoladă, pliată peste calmul fals de la suprafață, cu oameni, fantome de umbre carnale vii pe trotuare, în care adevărul absolut este strivit de muntele prostiei, inepției și obtuzității, și ce rămânde din el are consistența unui simulacru covârșitor.

6.Dacă am avea acces la dimensiunea miracolelor, l-am înțelege pe Dumnezeu ca pe noi înșine, însă la scară cosmică, și Dumnezeu ne-ar înțelege pe noi, însă la scară telurică, microscopică.

7.Paradoxurile, paradoxal, aduc normalitate în realitatea subiectivă, căci punem pe seama lor anormalitatea, aberațiile, diformitatea și non-sensul unei lumi dilematice, în care necredința mutilează sufletul și absurdul se proclamă, cu de la sine putere, adevăr indestructibil, și, culmea, este crezut.

8.Suntem imprimați în structura ființială cu efemer și ne pierdem pe calea veșniciei, suntem prea proști pentru a înainta pe calea adevărului divin, suntem prea mărginiți și obtuzi pentru a înțelege și absoarbe infinitul.

9.Omul ființează undeva între fire și gând : jumătate în frumusețea sufletului ce se contemplă în sine, înglobat în aria firii, și jumătate în adevărul din gândul revelat de spirit, și împreună creează libertatea alegerii drumului corect în viață.

10.Nimicnicia se insinuează în om alături de speranță, își plimbă nimicul exhibiționist prin ramificațiile speranței și pătează cu neputință o viață predispusă la erori.