Drumul pe Valea Buzăului e o splendoare. În mașina condusă de Vasile Iordache, împreună cu Gheorghe Dobre, ne bucurăm toți trei de priveliștea care ne umple sufletele, în drumul spre localitatea natală a scriitorului Titi Damian care lansează trilogia „Muscelenii” chiar în satul din care s-a inspirat: Muscelu-Cărămănești, comuna Colți. Oprim la Muzeul chihlimbarului (aveam să aflăm mai târziu că acest chihlimbar de Colți e recunoscut ca cel mai valoros din lume) unde – surpriză! – ne aștepta domnul Ciutacu, pasionatul colecționar din Colilia. Drumul începe să se îngusteze, să urce din ce în ce mai mult, să devină mai greu și, colac peste pupăză, mai începe și ploaia. Mă bucur că nu sunt eu șoferul. Peisajul devine din ce în ce mai sălbatic, mai nu-știu-cum și parcă în aer plutea un sentiment de irealitate. Se zăresc case doar din loc în loc și mi se pare că am pătruns într-o zonă fantastică.
Ajungem cu bine, fără să călcăm nicio gâscă (stăteau în drum, semn că vehiculele motorizate nu prea circulă des pe acolo) și oprim în fața a ceea ce fusese cândva Căminul Cultural, o ruină, dar având farmecul și parfumul său. După ce am pătruns în incintă, senzația de aruncare înapoi în timp s-a accentuat. Alt timp, altă lume. Noroc cu cei care ne-au întâmpinat cu o deosebită căldură, aducându-ne la realitate, autorul însuși și neobosita doamnă Vicky (cum o alintă soțul domniei sale pe Victoria Damian). Cunoaștem lume, schimbăm impresii, așteptăm ceilalți oaspeți. Ies afară să-mi exercit viciul fumigen și, privind la ploaia dușmănoasă, mă gândesc ce grea trebuie să fie viața oamenilor de aici. Și ce influențe la nivel comportamental are asupra localnicilor. De bună seamă, îi face mai fermi, mai încăpățânați în rezolvarea problemelor și poate mai generoși (în condiții vitrege de existență, e musai ca oamenii să se ajute unii pe alții ca să poată spraviețui). Privind la munți și la apa scurgându-se pe șleauri, îmi vine în minte scena mea preferată din toată trilogia, cea din „Umbra” (vol II), cu mama cărându-și copilul la examen, trecând prin toate vitregiile sorții și nedându-se înapoi de la nimic, pentru ca „să-i fie copilul c-o treaptă mai domn”. Nu sunt un specialist, dar sunt un cititor avizat la care literatura trece mai întâi prin suflet și abia apoi prin minte, dar fără a o supune „disecțiilor” profesioniste ale celor care nu-i mai lasă nicio urmă de emoție sau de mister, și cred că dacă Titi Damian ar fi scris numai acele pagini de o frumusețe rară, tot ar fi fost de ajuns să rămână un reper în literatură.
O mașină oprește, un geam se lasă și prin el se ițește capul scriitorului Aurel Anghel. „Aici e?” „Aici e!” Nici el n-a întrebat ce, nici eu n-am spus. „Și eu unde opresc?” „Colo-n deal.” „Și dacă mă-nfund?” Ridic din umeri, nu-i problema mea. Și-apoi e bărbat, să se descurce! S-a descurcat. Apare după un timp, nu singur, ci cu vioara. Nu știam că are și astfel de talente. Am aflat ceva mai târziu când ne-a delectat cu câteva melodii, impreună cu profesorul Ion Ene.
După un timp, apare și Tudor Cicu, plouat, și la propriu și la figurat. „Am căzut într-o râpă. Noroc cu patru haidamaci care m-au scos, cu tot cu mașină.” Mai cade omul, deh! Încet, încet, încep să se adune. Nu cred că la Slobozia am văzut atâta lume la o lansare de carte. Prieteni, cunoscuți, localnici, curioși, intelectuali, țărani, de toate felurile. Moșuleți cu pălăria în mână și băbuțe cu băsmăluța pe cap, brăzdați de vreme și de greutăți, apropiindu-se sfios, pe care i-am văzut apoi cumpărând cărți pentru nepoții lor. Ce palmă peste ochii unora care se cred intelectuali și care, de multe ori, se duc la lansări pentru pișcoturi și tăria de rigoare sau care, sătui de pișcoturi și de-atâta literatură (!) nici măcar nu se duc! Oamenii aceia și-au lăsat pe bătătură porcul, caprele, vaca și nelipistele treburi care nu se termină niciodată, și au venit la căminul cultural să fie alături de unul de-al lor, ajuns domn la oraș și scriitor. Dar poate asta nu-i întâmplător, la prezidiu, încadrându-l pe autor, se aflau preotul și primarul satului, adică autoritatea morală și cea administrativă, primii care trebuie să dea exemplu „turmei” pe care o conduc. Și nu s-au arătat numai de fațadă, că acolo nu era nici televiziune, nici alte „foruri”, și au stat până la sfârșit. Despre părintele, domnul Damian ne spune că vine de la mai mulți kilometri să slujească și în satul lor. Că uneori l-a găsit la slujbă cu trei inși. Și vine, vine mereu, urcă dealuri, coboară văi, se nămolește, dar slujba tot o ține. Domnul primar a ajutat cu ce-a putut la desfășurarea evenimentului. În rest, a stat cuminte, a zâmbit și nu și-a făcut campanie electorală. Părintele a luat cuvântul și a oferit tuturor câte o iconiță cu Sfântul Mare Mucenic Haralambie, al doilea hram al bisericii.
Domnul Damian a vorbit foarte frumos despre musceleni care au fost martori și au păstrat în memoria colectivă martiriul lui Sava Gotul, aceasta regăsindu-se și în toponimie (Vârful Goților, Vârful Goșii, Malu' Goșii, Podu' Goșii, Lacul Goșii). Toți invitații au fost prezentați, iar cei care au dorit, destul de mulți, au spus câteva gânduri despre carte sau despre autor. Domnia sa ne spune că banii strânși din vânzarea cărților îi va folosi într-un efort comun cu biserica pentru a ridica un monument al eroilor din localitate. Frumos gest! Aproape de final, a sosit și Florin Ciocea, cu cizmele până la gât, deși plecase de acasă de trei zile. Dar el n-a pierdut vremea, împreună cu tovarășii de drumeții s-a bucurat de frumusețile patriei. Și chiar dacă l-a plouat în cort, tot cu gura până la urechi era. Optimistul incurabil.
Un personaj pitoresc ne-a încântat peste poate: nea Ion al lui Niculai al Linii. Apropiind 80 de ani, nea Ion a venit și el, că doar era vedetă. O vedetă mai cu cântec așa. Domnul Damian a folosit în carte (și) nume reale, nu doar ale celor duși la Domnul, ci și al celor care mai trăiesc. Mare curaj și mare noroc pe dumnealui că a scăpat netăvălit! Riscurile meseriei, deh! Nea Ion s-a supărat foc și pară pe autor și, pe chestia asta, au stat vreo doi ani certați, după ce a citit cartea. Că cică n-o fost el sub fag și ce l-a pus pe el acolo-n carte să râză toată lumea de el și de Rița lui, va să zică să-i numere toți ăia mișcările de piston pe sub fusta coanii Rița (mie îmi va spune că n-a zis el așa. Știiiu!). Că el își exercita misiunea de bărbat în și pe lângă casa lui, necum sub fagul acela, în văzul tuturor animalelor pădurii și ale șturlubaticilor de copchii cătărați în pom. Că el e om serios, nu d-ăla. Dar, între timp, ce s-a gândit nea Ion: că Rița lui s-a dus, în curând s-o duce și el, dar or să trăiască în paginile cărții. Vezi, bre, nea Ioane, cum stă treaba cu nemurirea? La ce te-ai supărat degeaba? Acum, s-au împăcat, ba încă pare că-i convine de minune postura de vedetă cu care se pozează toată lumea. C-o fi fost el, că n-o fi fost el (da’ Rița o fi fost? Haoleu!), până la urmă ce mai contează? E vedetă, e! Sper să nu se supere și pe mine nea Ion. Eu am scris ce-am auzit... de la alții.
La final, muzică, autografele autorului și masa. Din păcate, vremea ploioasă nu ne-a permis programatele plimbări în zona superbă. Semn că poate mai venim, când va lansa „Ruina”, a IV-a parte, încă în lucru. Domnul Damian, înconjurat de consătence, e tras la răspundere de una dintre ele, cum că treaba aceea (n-am fost pe fază să aflu care) nu s-a petrecut chiar așa. Asta e! Oamenii nu se pot obișnui cu ideea că scriitorii mai și inventează. Dar, ce-i drept, aici e o chestiune mai delicată, fiind vorba de oameni și locuri reale. Nu-i „specialitatea” mea, nu mă bag. Și, până la urmă, poate oamenii s-au consolat cu ideea lansată de Gheorghe Dobre: „Satul fără povestitor nu există. Bucurați-vă că existați, fericiților!”
Pe drumul de întoarcere, mă stăpânește aceeași senzație de ireal. Mi se pare ba că am fost într-o carte, ba într-un film, ba într-un vis. Vorba lui Aurel Anghel, la venire: „E vis sau e adevărat?” Adevărat sau vis frumos, am rămas cu o impresie puternică și un sentiment de profundă admirație pentru musceleni, pentru toți cei prezenți acolo, veniți mai de aproape sau de departe și, bineînțeles, pentru scriitorul Titi Damian care „a dat o nouă viață” locurilor sale natale, introducându-le în literatura română contemporană și care, probabil, va răzbi peste timp. Mă încearcă și un sentiment de tristețe la gândul că peste un timp (fie el destul de îndelungat) acești țărani români autentici care au răzbit prin atâtea greutăți și care au dat sens existenței noastre ca neam vor dispărea rând pe rând. Ne-am boierit cu toții, ne-am orășenizat, ne-am super-civilizat, dar undeva în noi, se întorc niște lacrimi în inimă, lacrimi care sapă șanțuri adânci precum cele lăsate de ploi pe drumurile bătătorite de țară. Ne e dor și ne va fi din ce în ce mai dor de locuri, de lucruri, de oameni care dispar, luând cu ei toată frumusețea și amintirea satului nostru și a ulițelor copilăriei. Nu pot decât să adresez și eu îndemnul poetului Adrian Păunescu în versurile pe care le dedic cu drag muscelenilor pe care i-am cunoscut: „Þăran român, Măria Ta,/ să nu lași câmpul tău să moară!”