Poate cel mai mare paradox al vieții mele e că am fost exact opusul lui Sisif în timp ce în aparență eram blestemată să muncesc în zadar ca Sisif. Mi s-a spus de mai multe ori în copilărie și în tinerețe că voi fi distrusă de ceilalți fiindcă sunt o persoană prea inteligentă. Eu nu am crezut și nici nu eram încrezută. Mi s-au pus frâne în dezvoltarea intelectului întreaga viață, cu justificarea „capul plecat sabia nu-l taie”. Locuiam pe strada Aurel Vlaicu numărul doi, dar eu nu am fost Aurel Vlaicu numărul doi și nici nu am fost nebună să îmi imaginez, cum au insinuat unii, că aș fi geniul Carpaților sau spiritul național al țării mele, deși eram bogată de dragoste și prețuire pentru tradițiile populare și cultura românească în general.

Eu nu am fost Sisif, nu m-am luptat să ridic bolovanul. Am fost un om sărac căruia i s-a interzis accesul la mediul cultural bucureștean încă din adolescență. Mergeam mai demult mereu la muzee și expoziții cu intrare ieftină sau gratuită. Uneori mai mergeam la spectacole de balet. Mergeam singură, fiindcă toți m-au părăsit demult și niciun grup nu m-a acceptat, ceea ce a atras batjocura altora că aș fi nebună și că umblu brambura. De mulți ani am fost complet izolată și nu am mai avut bani nici de bilete pentru mijloacele de transport. Sedentarismul, lipsa de aer proaspăt și mișcare m-au distrus și mai mult, am început să fiu cu adevărat tot mai palidă și prăpădită și, fiindcă nu am bani de haine, unii se uită ciudat la trupul meu greoi îmbrăcat aproape în zdrențe, cu șosete de bumbac bleu sub fusta lungă verde kaki și destul de urâtă primită de pomană și nici nu mai fac efortul (tot mai dificil pentru mine) să îmi pun singurul meu sutien ieftin pe dedesubtul tricoului vechi din anii 80.

Eu nu am fost Sisif. Bolovanul meu era cultura depozitată în memoria mea și inteligența mea, nu neapărat excepțională, care mă împingeau să merg mai departe și să sper că va fi bine. Nu am avut vreo zvâcnire de geniu să mă fi sinucis în adolescență sau în tinerețe. Bolovanul meu se rostogolea la vale ca un bulgăre de zăpadă și creștea tot mai mult pe măsură ce aluneca tot mai jos. Eu eram doar omul care cobora după bolovan încercând să îl prindă. Dar eram un om lucid și nu puteam să alerg la vale că aș fi căzut și eu ca bolovanul. Astfel bolovanul creștea tot mai mult și cobora înaintea mea spre poala dealului, în timp ce eu coboram cum puteam, ca vai de lume, pe pârtia lui.

Și paradoxal poate, încă mai sper.