Anul ăsta, pentru vacanță, bărbati-miu și-a propus să fie romantic și m-a dus la cimitir. Da, ce surpriză formidabilă! La cimitirul vesel de la Săpânța. De veselit, s-a veselit doar el. Cred că vroia să fie în ton cu atitudinea optimistă a zonei, a strămoșilor daci în fața morții. După cei 1837465 de ani de căsnicie cu subsemnata, știa deja că s-a pus în primejdie și își prevestea trecerea spre o altă lume. Care putea să se întâmple cu ajutorul celor 4 canini ai mei în beregata lui păroasă sau cu fuga peste cea mai apropiată graniță, prin Ungaria, pe undeva, poate pe la Miskolc, unde-i apa mică și călduță, că nu mai e nici el tânăr. Doar eu sunt. După aceiași 1837465 de ani de căsnicie.

Revin. Așadar, mă duce Superman, vâj, vâj – asta însemnând zboruri acrobatice de o zi jumate cu mașina MEA de 70 CP – în capătul celălalt de țară.
Parchează lângă porțile viitorului nostru, al tuturor, descinde bengos, învârte pe degete cheile mașinii MELE, de care stau agățate cele 15 brelocuri cu gărgărițe, fluturași și turnuri Eiffel, își verifică betelia pantalonilor și... gata. Nu-i rămâne decât să aștepte ca progeniturile MELE geniale și educate să termine jocul de pe PSP în rețea și să descindă și ele, în marea lor mărinimie.

Progeniturile coboară ofensate abia după criza mea de autoritate (am avut o copilărie grea). Plodul mic și recalcitrant își dă ochii peste cap, iar mimoza adolescentă și boemă ne anunță blazată că a mai fost de o sută de ori la Săpânța, cu școala, ea ne așteaptă pe-aici... pe undeva... așaaaaa... La juma de metru, doi piperniciți, indeciși hormonal, cam de-o vârstă cu ea, freacă ifoanele și se hlizesc măgărește.
După amenințarea cu pedeapsa în camera ei până la 20 de ani (da, am crescut cu mitul frumoasei adormite, v-am zis că am avut o copilărie grea), decide că piperniciții sunt prea indeciși hormonal și ne urmează.

În poarta cimitirului – nu-mi vine să cred că fac text despre cimitir, dar am văzut că Teleșpan a avut un succes teribil cu titlul ăsta – buluceală. Buluceală ca la Black Friday. Așteptăm regulamentar și, după juma de oră, intrăm pe poarta cimitirului. Aflu și motivul îmbulzelii. Fix în poartă, se fac gratis poze cu un câine. Al unor turiști rătăciți și confuzi. Câinele e uriaș, frumos foc, educat, poartă ham și, mai ales, nu mușcă. Așteptăm să se pozeze cu el cele 5 familii iubitoare de animale dinaintea noastră și, în sfârșit, pășesc eliberată către albastrul crucilor de Săpânța.

Mic. Mic rău. Arunc în rucsac mândria mea fotografică, teleobiectivul de 55-200, scot superangularul, mânca-i-aș lentila lui de superangular, și dă-i și fotează maniacal din 2 în 2 milimetri să am ce pune pe facebook la întoarcere.

Fix când empatizam mai abitir cu artistul popular Stan Ioan Pătraș, taman când mă simțeam mai emoționată și pătrunsă de tradiție și istorie, domne, fix atunci, plodul mic recalcitrant mă anunță că lui moartea îi provoacă o cumplită disperare existențială și că trupușorul lui plăpând, în creștere și aproape anemic are nevoie de refill. Asta, după ce avusese în tradiționalul Maramureș, la micul dejun, 25 de cârnați tradiționali, 2 cepe roșii tradiționale, 5 omlete cu șuncă, 4 kg de slănină și la fel de tradiționalul porcușor de lapte.

Plodul despre care vă zic, cel cu membrele mai lungi de 2 ori decât trunchiul, anemicul, plăpândul și subnutritul, nu cunoaște încă neajunsurile vieții și mai ales foamea. Așa că îmi trimit la Doamne iartă-mă superangularul, albastrul de Săpânța, umorul lui Stan, poveștile despre țesătoare, bețivul satului, câinele fotogenic, îmbulzeala istorică și părăsesc resemnată hohotele de râs ale vieții viitoare. Plodului îi e foame!

În final, el ingurgitează pe nemestecate o pizza nutritivă și aproape vegană, de vizavi de cimitir, de la taraba de produse tradiționale de hot dog, pizza și shaorma, soră-sa își achiziționează un tradițional tricouaș inscripționat Nirvana din tradiționalul bazar din același vizavi de cimitir, Superman navighează, istoric, la fel ca precedesorii săi, pe GPS, căutând ieșirea, iar eu, eu, empatizez și-acum cu artistul popular.

Și mi-aș dori din tot sufletul meu dacic, zamolxian și păgân, tradițional și istoric, din fiecare atom omenesc rămas nepervertit, să fie cineva pe lumea asta care să poată încropi despre mine, între cele 7 și 17 rime tradiționale, pe fundalul perfect al unui albastru de Săpânța, un epitaf cu adevărat amuzant.