M-am trezit de dimineață în acordurile marșului piticilor din Albă ca Zăpada, fericit că visul în care tocmai mi se bătea levată în flanc la un șlem mare este numai o amintire redundantă a ceva ce a pățit partenerul meu de bridge în vacanță.
M-am uitat năucit în jur, dar în jur nu exista nimic, cel puțin până ce ochii mi s-au obișnuit cu întunericul.
Am analizat cu profunzime situația până ce mobilul a reînceput, ușor ironic, să îngâne în urechea mea hai-hi-hai-ho, cu o veselie întrucâtva prost plasată. Întrucât dezmembrarea lui ar fi însemnat la fel de multă trezire cât ridicarea din pat m-am târât spre cafetieră cu entuziasmul cu care somonul se pune, după depunerea icrelor, cu burta în sus la plajă.
Pentru cei a căror performanță de trezire matinală din ultimele două săptămâni nu a putut depăși ora 10, clarobscurul și răcoreala orei 6 de septembrie, la o atât de mică distanță de echinocțiu, sunt doar șoc și groază.
Mă simt, atunci când îmi prepar cafeaua, ca un pescar în drum către lac, săpând grăbit după râme.
Îmi aleg cu cochetărie ținuta pentru prima mea zi la serviciu, făcând totuși un mic compromis la ciorapii care par, în sertar, ca pacienții în terapie unui a grup de suport pentru proaspăt divorțați.
Mă îndrept către ușă, ezitând o clipă ce să aleg, servieta cu schimbul de gardă sau frânghia rezistentă lubrefiată aseară. Excesul de greutate și lipsa unui cârlig rezistent impun totuși ieșirea pe ușă, cu vioiciunea și pasul ștrengăresc al unui zombi, spre sirena imaginară țiuind la intrarea spitalului.
În contextul ușor ghinionist de la pronosport, o nouă zi, săptămână și an de muncă încep cu fervoare