Era o zi de iarnă când barza care m-a adus pe lume a hotărât să aterizeze forțat în căminul părinților mei, sau mai exact în secția de obstretică ginecologie a spitalului Polizu.
Fiind o zburătoare cu un oarecare simț al umorului a întârziat suficient cât să pierd primul meu revelion și cât să nu asociez ziua mea de naștere, la maturitate, cu vreo zi liberă, în care să pot sta acasă, sau cu vreo primă chenzină care să îmi permită sărbătorirea ei cu oarecare grandoare.
În fapt, ritmul sexual al părinților m-a expediat pe lume în una din cele mai deprimante zile pe care calendarul gregorian le-au inventat pentru umanitate – 5 ianuarie. Acea zi în care festivitățile de crăciun și an nou au epuizat ficatul, răbdarea, veniturile și dispoziția lumii, capabilă cel mult să mai îndure doar boboteaza și ziua de sfântul Ioan, întâmplător onomastica tatălui meu.
Nu este clar dacă survolarea României ceaușiste de către bărzoiul derutat se făcea înspre sau dinspre țările calde și dacă un grad de prematuritate m-ar fi mutat în Grecia sau în Polonia; obstinația mamei mele de a parcurge toate cele 9 luni de gestație a rezultat în faptul că am intrat într-o țară din care majoritatea celorlalți dorau să iasă, respectiv România ceaușistă.
Existența unui oarecare număr de avorturi în anamneza mamei mele sugerează că eu am fost un copil cu adevărat așteptat, dorit și, cel puțin o perioadă apreciat.
Un destin invers l-a urmărit pe fratele meu, unul din primii decreței și posibil printre cei mai urâței, adus la numai 11 luni de la nașterea mea de aceași zburătoare responsabilă cu Europa de est.
Din păcate pentru destinul familiei Cucu de a popula planeta, ritmul de o naștere la 11 luni nu a putut fi susținut mai departe și, o înțelegere superioară a noțiunii de anticoncepție, predominant în lunile de primăvară, a schimbat pentru totdeauna traseul berzei spre alte blocuri din Berceniul natal.
Scăpat de nenorocirea de a avea fete taică-meu a putut da progeniturilor sale, nemodificat, numele taților său și al mamei, Constantin respectiv Toma. Scăpat ca prin urechile acului de apelativul de Tanța, a trebuit să suport multă vreme onorantele „Costel” și „Costică”, cu toate rimele și poeziile simple pe care mintea copiilor din jur le-au putut inventa. De-abia după câteva zeci de ani de făcut lampa mai mică, la imboldul primei neveste am migrat spre „Costin”, respectiv, după divorț, Costi.
Lumea în care am intrat era aparent o lume a speranței. Odiosul dictator, Gheorghe Gheorghiu Dej fusese eliberat din funcție prin plebicistul unui cancer, lăsând în locul lui, la conducere un tânăr promițător, politician dinamic și de viitor, tovarășul Ceaușescu. Lumea progresa, chiar dacă nu neaparat în România și unul din lucrurile care vag cred că mi le amintesc este și acea seară în care până târziu în noapte, părinții mei ca și miliarde de alți gugufi ai planetei au urmărit blockbusterul primei aselenizări, turnat, după cum se știe actualmente, în Nevada.
Tata era un om cu emoții politice majore, chiar dacă ascunse cu grijă de vecini, prieteni, pereți și uși. De pe WCul familiei visele sale pentru o lume fără comunism au înflorit ca o petunie sub un neon și au rămas în stare vegetativă până prin 1989. Omul asculta cu sfințenie Europa Liberă și Vocea Americii și înjura cu asprime ceea ce lui îi părea o orânduire nedreaptă, și, deși gândul vreunei dizidențe reale nu l-a bătut cu adevărat niciodată, nici măcar în momentul în care a devenit membru de partid, deși a perceput întotdeauna eventualele nereușite personale ca o expresie indubitabilă a unui grad de dizidență căreia, societatea opresivă din jur îi răspundea.
Primele mele amintiri de copil sunt destul de confuze, fie din cauza apoptozei la care, o anumită tendință ulterioară spre vin și bere, a supus neuronii mei, fie urmare a unei blocări active a unora din evenimentele acelor ani.
Una din amintiri se referă la mine, așteptând în mașină, pe ai mei de la cumpărături. Pare că, până să devin complet conștient, în perioada de început ceaușistă, oamenii se duceau la magazin și-și luau de mâncare, fapt devenit caduc câțiva ani mai târziu.
O altă amintire se referă la prima mea zi de școală, o zi probabil emoțională, deși de emoție nu mai țin minte mare lucru, cât îmi amintesc de rezultatul jenant al acestei trăiri, depus în chiloți. O amintire a cărei strălucire nu a putut fi vreodată blocată, câtă vreme, la câteva minute după eșecul sfincterian, fotograful m-a imortalizat lângă învățătoare.
Amintirile devin mai consistente pe perioada școlii.
Pretențiilor tatei spre performanță școlară li s-a adăugat treptat și o anumită conștientizare a faptului că în esența lui faptul de a fi constant depășit la premii de fete este, din perspectivă paternă, un fapt de neimaginat, o irosire de potențial scroto-testicular și o rușine ce face ca, prin glia moldavă de origine, străbunii răzeși să se zvârcolească. Deși, interesant, același material de oale și ulcele din ancestralul patern nu păreau prea stressați de ghinioanele fratelui meu, abonat doar, în anii de vărf, la câte-o mențiune.
Ca urmare în primii 8 ani în malaxorul sistemului educațional am învățat din ce în ce mai bine, chiar dacă nu atât de mult din curiozitatea de a ști, cât din necesitatea de a stopa supremația Crinei, frumoasa și deșteapta clasei și a Mădălinei, ceva mai puțin deșteaptă și liminar frumoasă (aceste aprecieri se bazează desigur pe optica mea prepubertară, când noțiunile de frumoasă și dezirabilă nu se extinseseră atât de exploziv).
Într-adevăr, ca o validare a învățăturilor, viziunii și ambițiilor tatei, pe măsură ce ponderea mediilor obținute la sport, desen, lucru manual și alte materii la care nu mă pricepeam mai bine decât un macac dresat au diminuat, supremația masculină s-a extins ca un mucegai pe o lămâie uitată în beci, inițial la nivelul clasei B, apoi la nivelul întregii școli generale 194.
Sigur că, mai ales în anii mici, performanța școlară este îndeobște asociată cu o validare socială invers proporțională, mai ales la băieți. Incapabili să priceapă faptul, altfel real, că în fond învățam ușor și repede, am fost destul de repede asociat, de mintea primitivă a colegilor și colegelor, cu un tocilar.
Deși actualmente mi-ar păsa de etichetările altora la fel de mult pe cât îmi pasă de vreo epidemie de constipație la vreo specie pe cale de dispariție, impopularitatea pe care opinia celor din jur o arunca asupra mea m-a amărât ani în șir mai ceva decât apelativul de „domnule” dat unui rege.
În plus dacă dezacordul fetelor se traducea mai ales în excluderea mea din conversațiile lor, fapt care am aflat mai târziu că este mai ales o binecuvântare, cel al băieților a luat adesea o formă mult mai concretă.
Din păcate acasă, deși figurat îmi vorbise de frumusețea, valoarea și sensul testiculat al existenței, tata nu dublase aceste valori și nu-ntărise aceste învățăminte cu doi-trei ani de karate sau măcar o vară de box care să-mi permită să am, la o adică, și contraargumente. Dacă adăugăm la toate acestea o sprinteneală ce a constituit dintotdeauna hazul profesorilor de sport, trebuie să admit că, mai ales când exageram cu răspunsul prin clasă, cu purtatul uniformei, mersul pe stradă sau alte obrăznicii intolerabile, mi-am cam furat-o.
Mulți așa ziși tocilari, găsesc ce e drept în acest context pe câte unul mai tare ce îl protejează, la schimb cu informațiile vitale strict necesare trecerii clasei.
Eu persoanal am găsit doar colegi cărora să le suflu.
La toate acestea au contribuit și un stil vestimentar, relativ autodidact, izvorât din cochetăria paternă de Păstrăveni și viziunea particulară a unei femei care niciodată, cel puțin în prezența mea, nu s-a fardat.
Izvorâtă din înțelepciunea tatei concepția că bărbatul nu trebuie de fapt decât să fie ceva mai puțin frumos decât dracu, la o vârstă la care acest fapt părea mai degrabă o axiomă a masculinității decât o condamnare la o adolescență axată pe masturbație, efectul acestei învățături a arătat că ce vrusese omul de fapt să zică era că de bărbatul ceva mai puțin frumos fug femeile ca de dracu.
Acuma săracele colege de fugit nu prea puteau ele fugi, dar nici eu nu le puteam asurzi aprecierea pe care pantalonii cu vedere la gleznă, treningurile de spectacol și tenișii scofâlciți le trezeau prin sufletele lor extrovertite.
Dar, pentru că și iepurașul ajunge să se simtă bine în junglă, și traiul meu în acei ani a fost, până la urmă fericit. De bine de rău ai mei m-au iubit, mai ales în acea perioadă și, în zilele în care veneam cu coronița acasă, eram o perioadă, în centrul atenției.
Trăind într-o lume ceva mai pauperă decât în zilele noastre, nu era uzual să îi iei pe vremea aceea copilului pian, doar că ți se părea că îngână muzical dimineața pe budă, nici nu existau case de păpuși, gel pentru freză băieților, tablete sau excursii la Disneyland. Cadourile primite erau mai ales animale antropomorfizate din plastic sovietic și, pentru premianți, o bicicletă Pegas nou nouță, frumoasă, dar cu niște roți atât de mici că uneori nu era clar dacă-i mai bine să o folosesc sau să fug cu dânsa în spate.
Presupun că între frați, mai ales cei de gen masculin, născuți în același an, există o rivalitate perpetuă.
Frate-meu Toma nu a avut niciodată vreo reputație de tocilar.
Efectul soporific pe care manualele școlare l-au avut mai mereu pe creierul lui în formare au prezis de timpuriu un viitor în chirurgie.
Blagoslovit de cine știe ce genă de viking pripășit prin Moldova la violare, cartilajele lui de creștere s-au dovedit din fragedă pruncie mai vioaie decât niște buruieni sădite pe bălegar și, destul de precoce, a devenit evident că omul va trebui cu timpul ferit de tocurile ușii și candelabre.
Deși dotat de natură cu un stomac mai încăpător decât un cauciuc de tractor, stomac pe care și- l umplea de fiecare dată când somnul îi mai dispărea, o lungă perioadă a traversat viața mai slăbănog decât o sperietoare suflată de vânt, prin contrast cu modul meu mult mai asimilativ de a aprecia eforturile culinare ale mamei.
Programul și așteptările mai relaxate în ceea ce îl priveau i-au permis dezvoltarea altor îndemânări și calități.
Prins între manuale, cărți și alte activități ușor cronofage eu am fost mereu incapabil să rețin, de exemplu, ordinea corectă și propietarii mașinilor parcate în fața blocului, domeniu în care erudiția fratelui s-a dovedit neprețuită, în ciuda dezinteresului meu afișat la orice lectură despre aceasta sau alte informații privind locația exactă, ocupația și destinul în lume al fiecăruia-n parte.
Deși eu eram, într-o perspectivă cronologică, fratele mai mare, tot Toma a fost cel care mi-a developat aspecte noi și seducătoare al realității vieții unui copil la bloc, de la crăcana cu invizoace și modul prin care, cu îndemânare în manevrarea ei pe ascuns poți trezi interesul fetițelor în fuste scurte, la țevile de PVC prin care, pe măsură ce suflul și tehnica evoluau, puteai umple cu săgeți de hârtie camera oricărui vecin obsedat de aerisire.
Și chiar dacă timpul a arătat că invizoacele lnsate din mâna mea nu-și găseau ținta mai des decât rachetele de croazieră bulgărești, chiar dacă lipirea cornetelor mi-a reușit mult mai greu, unele din amintirile mele cele mai frumoase sunt legate de trecători mânioși scrutând spre cer, ca niște lei bătuți cu găinaț în coamă.
Atunci când, natural, cartierul a trecut prin epoca praștiilor nu a existat ființă mai pricepută în localizarea cauciucului fin, din anvelopă de bicicletă, a crăcanelor profesionale din lemn de esența tare, nici vreun plăvan mai îndemânatec în nimerirea sau măcar sperierea de moarte a oricărei păsări, de la hurlub la vrăbiuță, ne-ar fi indispus prin prezența-i ciripitoare.
Vânătorul de astăzi, capabil în a găsi sens și plăcere bătând prin zloată Dobrogea după vreo bibilică, se născuse, alături de mine, un adevărat Sancho Panza cu degete zdrelite și, la cingătoarea lui s-au adăugat, cu prețul a numai câtorva geamuri crăpate, porumbei, vrăbiuțe, rândunici și o ciocănitoare.
Plăcerea vânătorii, un sentiment dubitativ din perspectiva mea, deși tolerabil când rezultatul preocupării trecea prin cratița mamei, a existat și în tata. În ciuda unei tendințe înnăscute, cultivate și venerate de a se feri de cheltuieli, într-o zi, prin anii 80, omul și-a cumpărat pușcă și, la un anume nivel care nu presupunea investiție în alt tip de echipament (întrucâtva excesiv vanitos pe coclauri) s-a apucat de vânat.
Am participat și eu la prima asemenea vânătoare, o zi aparent de conferință cinegetică, de-ar fi să mă iau după numărul mare de viețuitoare țâșnind prin lizereul zăvoiului abordat.
Spre stupoarea mea însă, deși abundent, vânatul s-a dovedit multă vreme mai nemuritor decât reâncarnările lui Duncan McLeod, practic invulnerabil, fie el în zbor sau culcat, la cartuș sau alice. Chicotitul batjocoritor al păsărilor luându-și zborul, vag speriate de detunături m-ar fi marcat pe viață de n-ar fi fost tot Toma, săracul, care a descoperit o mică eroare la sistemul de țintire al tatei. Pare că ceea ce nu scria în manualul puștilor cu alice în acea epocă întunecată a istoriei noastre este faptul că pare recomandabil să-nchizi ochiul opus umărului pe care pui pușca, fapt inestimabil în ce privește precizia tirului și constatat de întreaga noastră familie atunci când tata, schimbând umărul, a răpus coțofana.
O altă arie în care, îndeosebi în vacanțe, când nici măcar tata nu îndrăznea să-l mai pună la învățat, fratele meu a excelat a fost pescuitul.
La țară, pe plaiurile Moldovei intense din fundul județului Neamț, un tânăr și longilin pescar amator, cu o undiță cât el de lungă și groasă, străbătea ulițele satului în căutarea bancurilor de zgârțe, boieșteni, porcani, cleni și mrene capabile a savura râmele culese de cu seară, cu mult devotament, din balega ubicuitară.
Pe măsură însă ce în paralel cu măiestria-i crescândă s-a dezvoltat și constatarea faptului un pic enervant că-n baltă rămân totuși un pic prea mulți pești, demonstrând că în fapt nu-i nimic în neregulă cu capacitatea lui de a învăța, fratele meu a trecut la alte metode profesionale de stârpire a creaturilor ascunse sub ape – leșnicul, crânceagul sau volocul.
Deși produsele activităților lui pe o vară nu o păgubeau pe mama, la prăjire, de mai mult de o mână de mălai, activitatea în sine a fost urmărită de Tomiță ani în șir cu toată inveterarea unui om pentru care statul degeaba cu nuiaua în brațe pe malul unui râu nu îi strâmtorează în nici un fel programul, necum aspirațiile de dezvoltare profesională.
La una din procedurile cu succes aparent garantat, „mersul cu faclia”, am participat și eu.
Nu este nimic greu în acel procedeu moldav de a procura proteine lângă barabule. Se ia o cutie de conserve, se umple cu motorină și se îndeasă un fitil de pânză în el, preferabil chiloți nespălabili. Se așteaptă o noapte întunecoasă, cu apele părăului limpezi și, înarmați cu tridente confecționate din furculițele mamei se pleacă, de jos în sus, de-a lungul bălții, cu faclia aprinsă. Amețite de lumină, somnoroase și trândave pîlcurile de pești urmează a fi exterminate, o singură grijă rămânând capitală, respectiv cea legată de capacitatea minciogului din dotare.
Realitatea constatată pe baltă s-a dovedit un pic mai puțin controlabilă, mici variabile privind calitatea accesului, temperatura apei sau numărul exact de pești cu tendințe suicidare fiind, în percepția mea, incorect evaluate. Mai dramatică a fost însă realitatea constatată a doua zi de mama, la trezire, când în lumina dimineții de vară, mica noastră scăpare de-a-ncheia cu un duș incursiunea (nu că am fi avut duș la țară) a relevat pe cearșaful proaspăt spălat că între motorină, funigine și moldovean va exista o legătură greu de ascuns.
O altă arie în care fratele meu excela era capacitatea lui de șaman în a localiza, descoperi și extrage toate obiectele și bunurile relevante din casă, indiferent unde erau acestea ascunse sau închise de ai mei.
Ocazional mama devenea obsedată de unele gânduri veverițești, cum ar fi acela că din două platouri de pricomigdale ar fi bine să păstreze câte unul și pentru desertul de a doua zi. Sigur însă că o astfel de viziune furnicească nu putea fi tolerată de doi greieri în creștere și a căzut în spinarea fratelui meu să găsească locul, spărtura și modalitatea de extracție a prăjiturilor, ca demnă răsplată și avertisment pentru eventuale alte accese de avariție.
Reducerea dificultăților mamei de femeie muncită de a transporta zilnic atât de mult mărunțiș prin poșetuțe a fost mereu privită de către noi ca o minimă datorie filială și deși nu cred că ne-am fi căznit să scoatem vreun leu din banii numărați în sacoul tatei, dezpovărarea mamei de excesul de monede a decurs cu o ritmicitate amintind de sistemul bancar modern.
Știind cât de greu este unui copil să treacă câte o dimineață de școală fără un pachet adecvat de mâncare, mama ne pregătea de cu seară cele 4-5 sandwichuri cu dedicație și echilibru, chiar dacă, din rațiuni de neînțeles, probabil fără legătură cu noi, mai ascundea printre acestea și câte un măr.
A fost o dezvoltare darwiniană firească ca acei dintre noi capabili de evoluție, adică frate-meu, să intercepteze, studieze, vămuiască și reconfigureze pachetul celuilalt, ca o bună lecție de viață împotriva neglijenței, lăcomiei și excesului de somn.
Am petrecut clasele mari de gimnaziu mirat de cantitățile infinite de brînză și pastă de pește pe care, probabil supărată pe mine, mama mi le tot punea, alături de două mere, zi după zi în ghiozdan.
În ciuda acestor frumoase calități ale fratelui meu, în felul meu l-am iubit, îndeosebi în anii mai mici în care eram fizic mai mare, suficient cât să dau greutate eventualelor dispute.
Au fost însă două momente în care sentimentele mele au stat în cumpănă.
Unul din ele a fost un mic experiment psihologic inițiat de tata. El, tata, nu ne bătea decât rar și când o făcea asocia un grad de dreptate, ierarhizând palma, linia și cureaua în funcție de infracțiune. Acest aspect nu era exagerat și ar fi excesiv să spun că mi-a lăasat vreo urmă psihologică, înainte de vărsta de 12-13 ani. Rețin însă că, pe la 10 ani, liniștea serenă a unui tată de familie în camera de baie a fost întreruptă de realitatea plutitoare a unui cotor de măr aruncat în WC. Acuma, deși inferior ca semnificație ofensivă unui sâmbure de prună sau măr jumate mușcat, faptul a considerat o ofensă și un îndemn spre o soluție de evacuare nedemnă de un bărbat, drept care suspecții au fost chemați la judecată.
Întâmplarea face că, urmare poate și a numărului suspect de mare de mere pe care-l primeam la școală să știu, cu siguranță că acel rest vegetal din vasul de toaletă se datora, mai mult ca sigur, unui moment de reverie alimentară a fratelui meu. Faptul era de altfel străveziu și am perceput că, în ciuda negărilor părții adverse, este vizibil de la o poștă pentru toți că baschetbalistul care nimerise coșul cu apă este, în ciuda inapetenței pentru pedeapsă, chiar Toma.
Convins însă că este vremea unei lecții de viață pseudosolomoniene, în lipsa unei mărturisiri semnate care să permită stabilirea sancțiunilor, tata a hotărât să ne bată pe amândoi, pe mine ce-i drept mai în dorul lelii, sperând că sub presiunea vinovăției devoratorul de mere se va devoala.
Planul nu a fost mai rău decât planul meu ulterior de a deveni milionar în valută, doar că, din diferite motive obscure nu a funcționat până la capăt, în nici un caz nu în momentul în care, la propriu, situația s-a spart în curul meu.
Un al doilea moment semnificativ a fost acela în care, după o moșmondeală care a impus promisiuni, reamintiri de promisiuni și două-trei premii I, tata mi-a luat prima bicicletă. Posesia acelui obiect rabatabil m-a făcut cu atât mai fericit cu cât putea aparent să fie folosit și acasă și la țară. În plus strălucirea obiectului devenise de-a dreptul irizantă atunci când, frate-meu, mai îndepărtat de ideea de premiere decât un pinguin de ecuator, s-a uitat la ea cu ochii jinduitori cu care numai un frate adevărat se poate uita.
Drama a fost cînd, în câteva zile, când coronița se uscase și bicicleta se dovedea o trotinetă mai mare, cu fălnicia omului pe drept răsplătit Toma a răsărit în curte călare pe-un Pegas Standard, vărful de gamă al deplasării de calitate, capabilă de o viteză la care eu nu aș fi putut ajunge nici cât o veveriță închisă-ntr-un cilindru rotativ.
Aceste două exemple sunt semnificative ca parte a atitudinii parentale față de noi doi, frații.
Plecând de la anumite realități care nu mi se păreau atunci și nu mi se par nici acum contestabile (respectiv că Toma era mai urât, mai slab, mai prostănac și mai puțin predispus spre efort intelectual – eufemistic formulat), ai mei au simțit că el trebuie permanent lăudat, sprijinit și încurajat, ceea ce ar fi fost foarte OK dacă ei înșiși nu s-ar fi născut cu o atât de mică rezervă globală de laude și încurajări.
Ca urmare au folosit în mod constant în relația cu noi spatula, menită a-l hrăni afectiv pe handicapat dar și lingurița, menită a trosni în frunte hăbăucul, mai ales atunci când, sub povara propriilor observații am început, mai mult sau mai puțin conștient acea dizidență pe care diferențele de percepție ale realității dar și agitația preadolescentină mi-au impus-o.
Fiind în mod profund creștini, părinții mei, de fapt tot neamul, manifestă o intoleranță acerbă pentru diferențele de păreri și opinii.
După cum am constatat mai târziu stofa creștină este o pânză apretată, capabilă a circumscrie doar minți rigide și colțuroase, fără nevoie de prea multă mobilitate. Caracteristic creștinului este nu numai găsirea tuturor răspunsurilor în cartea sfântă, chiar cu prețul sacrificării observației și experimentării, dar și o anumită selectivitate în interpretarea acesteia menită a mai atenua din propriile contradicții și inadvertențe, împachetate la grămadă în câte un „doamne iartă-mă” cu țintă difuză.
Ca urmare este greu ca un tată creștin să-și piardă vreodată timp și energie căutându-și greșelile lui în relația cu un fiu, condamnat se pare doar la respect fără crâcnire. Cu atât mai greu să urmărească pas cu pas întrebările, frustrările, afirmarea de nepotriviri și nemulțumirea crescândă a unui adolescent din ce în ce mai colțos și mai greu de cuprins în tipare, îndeosebi dacă celălalt fiu se dovedește a fi, afectiv și conceptual, clona dorită în noaptea concepției.
Ca urmare am simțit, că, sub soarele aceleiași realități, umbra mea și a familiei mele nu se mai suprapun, ca și cum am fi locuit în fapt realități, universuri și planete diferite.
Nimic din toate acestea neputând fi atenuate de certuri, bătaie sau amenințări.
Și că, în ciuda diferențelor evidente de calitate, măcar la nivel intelectual, în ciuda modului net diferit în care evoluam nu mă născusem, tocmai datorită acestei capacități evolutive, cu șansa și speranța de a fi acceptat, mai ales dacă aș fi fost comparat cu Tomiță.
Este neclar acum să știu exact când a venit acest moment dar este destul de corect să presupun că a fost momentul în care copilăria a început, prima oară, să moară.
Părinții mei nu au fost ființe în mod particular sociale. Nu a existat niciodată vreo indicație cât de cât că și-ar fi dorit să ofere vreun banchet, nici nu i-am văzut vreodată extrem de interesați de opiniile, judecata și societatea celor din jur.
Maică mea de fapt era o femeie de încredere și relativ mulțumită să conviețuiască, fie și numai la birou, cu alte femei și chiar dacă nu am identificat în viața ei vreo persoană care să poată fi numită „cea mai bună prietenă”, a rămas în mintea celor din jurul ei ca o prezență decentă și prietenoasă.
Cât de prietenos era tata la servici pot numai bănui, având în vedere că ocupația de psihiatru, deși implică o anumită empatie, este, ocazional, asociată și cu oameni ușor excesivi. Posibil să fi avut totuși și oameni cu care să discute tot felul de nebunii, dar nu neaparat din cei pe care i-ai invita la tine acasă.
Ca și cuplu însă, dacă exclud reuniunile de familie, nu pot să îi acuz că ne-au turmentat cu prea multe petreceri, băute, vizionări de meci, joc de canastă sau mese festive, trebuind eu să descopăr, ceva mai târziu că, într-un univers paralel de al nostru oameni străini se-ntâlnesc la o bere și familii întregi la câte-un grătar.
Nu că familia noastră ar fi fost mult prea mare. La vărste tulburător de apropiate de-a mea actuală mama lui tata și tatăl mamei au pierit, fără a contribui la zămislirea vreunui unchi sau mătușa, la care nici supraviețuitoii nu au tînjit în mod special. Tata tatei a murit, la rândul lui între nașterea mea și-a lui Toma, lăsând greul și ștafeta blândeții de bunică pe mama lui mama, Aglaia, căreia-i ziceam, la dorința ei, Gabi.
Dacă femeia a avut în ea vreun strop de blândețe eu nu pot în vreun fel confirma, sau nega. Să spunem doar că, așa cum un submarin nuclear își folosește focoasele cu parcimonie, nici ea nu s-a extenuat să ne bombardeze cu pupături sau mângâieri excesive. Sunt absolut convins că ne-a iubit până-n ultima ei clipă totuși și, de la ea mai mult decât de la părinți, am simțit uneori că mă apreciază, fie și numai datorită pasiunii comune pentru țigară și jocul de poker.
Femeie singură de la 50 de ani, Gabi și-a dus cu demnitate, curățenie, și surprinzător pentru un membru al clanului meu, cu cochetărie, o existență atât de decentă pe cât statutul de fostă nevastă a unui deținut politic, fost colonel de aviație o permitea pe perioada voioșiei comuniste.
Chiar dacă nu era prin firea și educația sa deschisă spre excese psihologice, cum ar fi acela de a-mi da vreodată dreptate, o anumită compatibilitate între mine și bătrână a fost, mai ales în zilele în care nu mă croia cu papucul, destul de evidentă, ducând departe în timp, prin vacanțele petrecute de mine la Câmpina, la ea, până după primul meu divorț, târziu în viață.
În esența ei o femeie optimistă, fie și numai pentru faptul că nu a crezut până la 85 de ani în mitul că țigările ar fi aducătoare de cancer, mereu ocupată cu remy, bărfe, sau pictatul femeia a fost, într-un fel pentru mine, în unele zile și-n anumite incidențe ale observației mele, o răsuflătoare psihologică prin care m-am bucurat, câteodată, de oxigen.
Reuniunile de familie o includeau deci pe Gabi, și o perioadă de timp, pe fratele si și soția acestuia, nașii mei.
Nașul, Nicolae, împărtășea cu bunica aceeași blândețe, fără timiditatea de a altoi pe care femeile, uneori, o mai arată în fața progeniturilor de sex masculin. Omul îmi era totuși cu deosebire simpatic pentru că era singurul care, într-o astfel de reuniune familială știa cum să tragă sforile necesare apariției, pe masă, a unei sticle de vin. Cu toate acestea sunt absoult convins că trecerea lui în neființă, prin icter, a fost o coincidență.
Nașa era o femeie foarte mică, a treia nevastă a nașului.
Spre surprinderea mea, cel puțin din acel unghi al ascendenței mele, patternul celor 3 soții într-o viață a părut destul de solid, și celălalt frate-al lui Gabi realizând, ca și mine de altfel, după jumătate de secol, același optim număr de soacre.
Nașa era un fel de stilistă, în sensul că își dedicase viața ameliorării pilare a genului masculin. Termenul de frizeriță, deși frecvent uzitat, nu cred că-i făcea cu adevărat dreptate, și femeia încă este, la 30 de ani de la moarte frizerul cu cele mai multe incursiuni în scalpul meu. Alergia profundă a tatei pentru cheltuieli în general, pentru cele nenecesare în mod particular au făcut ca, până în ultimele stadii de cataractă, femeia să vină cu foarfeca și mașina mecanică de tuns să ne facă frumoși, adesea fără a se atinge de foarfecă.
Fără a uita măcar o clipă să ne aducă vreo ciocolățică sau vreo cutie de drajeuri umplute, delicatesele cu care pe vremea aia copii își stimulau pancreasele în dezvoltare.
După ani de tuns casnic, descoperirea existenței în frizerii a mașinilor de tuns electrice au fost pentru mine echivalent cu descoperirea locomotivei cu aburi de către indienii Navajo.
Până târziu în viața mea nașa, Aneta, a fost o sursă de blândețe, confort și bucurie, poate cu excepția notabilă momentului în care, trecând pe la ea, am găsit-o moartă.
Desigur că amploarea acestor reuniuni de familie m-au făcut, ca toate exemplele paternale, să îmi doresc o viață cu mulți prieteni și zarvă, exact cum, plecând de la exemplul spartan al moderației tatei la șpriț și țigară, s-a născut o pasiune, aparent nepieritoare.
Cam ăsta a fost mediul în care, într-o țară fără speranță, într-un an, 66, bun doar la unii și într-o familie din multe puncte de vedere specială, mi-am făcut apariția pe Pământ.