Sunt unele dimineți în care te bucuri de prospețimea aerului de 10 grade mângâind trupul prea nărăvit de moliciunea verii. În care mulțumești cerului și soartei că bateria mobilului a rezistat peste noapte suficient cât să poată, ca o sculă inteligentă ce este, să te trezească, cu atât de mult risc personal, din somnul în care te complăceai primitiv. În care apreciezi cu adevărat oportunitatea de a încerca să nimerești esofagul cu cafeaua, mandibula cu aparatul de ras și picioarele cu ciorapii.
În mod ciudat, diminața asta nu face parte din ele.
Ca niște asteroizi venind prin vidul din jur, primele gânduri cât de cât coerente încep să penetreze, cu o strălucire fâsâită, atmosfera rarefiată a creierului tău în trezire, aducându-ți satisfacția particulară și intensă a atât de multor lucruri pe care, urmare a tendinței native de a procastrina, urmează să le rezolvi azi. În plus mobilul, ca un prieten drag începe să bâzâie, reamintindu-ți de încă vreo două.
Te întrebi cu sinceritate dacă nu cumva de fapt ești bolnav. În fond dacă stai să te gândești parcă simți o ușoară fornăială și nici nu e clar dacă ușoara tendință la somn, pe care cafeaua îngurgitată nu a făcut-o să plece mai mult decât ar pleca un lup flămând bombardat cu perne de puf de lângă o căprioară, nu este primul semn de netăgăduit al prodromului unei boli nemiloase, poate chiar ebola, pe care orice șef, coleg sau pacient le-ar înțelege cu compasiune, ca și pe dorința ta de a sta 2, 3 săptămîni în carantină. Sau poate că picureala ce-ți sună în cap este primul semn al vreunui dezastru al instalațiilor din casă, motiv suficient de a rămâne o zi de veghe și strajă, din considerație pentru vecinii pe care nu vrei să-i inunzi.
Nu poți însă să faci nimic din toate acestea. Genul ăsta de ebola matinală te încearcă de mult prea mulți ani și, dacă este să-nceapă să curgă prin casă gândul la vecini este de fapt ultimul care te-ar chinui.
Așa că te concentrezi doar pe bucuria simplă a ieșirii din casă, pe efortul de a ține, prin rotație, măcar un ochi deschis și pe coordonarea, uneori versatilă, a pașilor tăi către slujbă.
O nouă zi de muncă se întinde, ca o plajă în fața cămilei și, cu gândul la oaza de-acasă te îndrepți, cocoșat, către muncă.
Este toamnă și un pic prea dimineață ca să-ți iei bilet la loterie.